Soarele și Luna ( Partea I)

Amalia are astăzi 3.652 de zile de viață.

5.258.880 de minute.

315.532.800 de secunde.

Aida are exact 1.297 de zile mai puțin.

Da, eu țin minte zilele.

Le număr.

Le calculez.

Le transform în cifre.

Poate pentru alții pare matematică.

Pentru mine, este iubire.

 

Amalia și Aida.

Două inimi.

Despărțite de 1.297 de zile.

Legate pe viață.

Soarele și luna.

De fapt, amândouă sunt și soarele, și luna.

Nu una este soarele, iar cealaltă luna.

Amândouă sunt lumină. În feluri diferite.

 

A fost odată o adolescentă care știa, fără să poată explica de ce, că într-o zi va avea două fetițe.

Nu știu dacă a fost intuiție, dorință sau una dintre acele certitudini misterioase pe care viața ți le pune în suflet înainte să le poți înțelege.

Între momentul în care le-am visat și momentul în care le-am ținut prima dată în brațe au trecut mulți ani.

Ani în care sămânța aceea de iubire a crescut în necunoscut.

Nu aveam de unde să știu dacă se va întâmpla.

Și totuși, undeva, am știut.

La niciuna dintre sarcini nu am vrut să aflu sexul copilului.

 Am ales să aflu cine sunt în clipa în care le-am ținut prima dată în brațe.

Cu Amalia aveam două variante: Amalia sau Cezar.

Îi spuneam simplu: AC.

Cu Aida a fost mai complicat.

Aida era singurul nume de fată.

La băieți aveam trei variante: Andrei, Adrian și Alexandru.

Andrei era numele finului meu, iar Adrian și Alexandru erau nume care mă duceau inevitabil către părinți.

Și parcă nu simțeam să le pun copiilor mei.

Viața a ales simplu.

Aida.

 

Le spun în multe feluri.

Aidei îi spun Aiduța.

Sau Crenguța.

Amaliei îi spun Gălușca.

Amândurora le mai spun, din motive pe care probabil doar noi le înțelegem pe deplin, Africa.

 

Și apoi există cuvintele pe care doar copiii le pot inventa.

Când Amalia era mică, îi spunea portocaliului „baboreu”.

Ba-bo-reu.

Nu avea absolut nicio legătură cu portocaliu.

Și totuși, ani mai târziu, cuvântul acela încă există undeva intact.

Doamne, cum mi se umplea inima când o auzeam.

Cu Amalia, transformarea mea a început cu adevărat.

Acum 3.652 de zile, odată cu ea, m-am născut a doua oară.

Există un eu de dinainte de Amalia.

Și există Alexandra-mamă.

Nu sunt aceeași.

Sunt profund recunoscătoare Cerului că mi-a adus-o în viață.

Și, poate la fel de mult, că m-a adus pe mine în viața ei.

Pe măsură ce au crescut, am simțit nevoia unei tradiții care să fie a noastră.

Nu ceva extravagant.

Nu ceva spectaculos.

Doar ceva simplu și, totuși, deosebit.

Ceva care, peste ani, să poată spune: asta era al nostru.

Așa s-a născut tradiția noastră.

Hotelul.

Mai exact, tradiția de a ne trezi la hotel în dimineața zilei de naștere.

Prima dată a fost în 2025.

Noi trei.

Eu, Amalia și Aida.

O surpriză pentru Amalia.

Două zile și două nopți doar pentru noi.

În dimineața zilei ei de naștere am comandat o prăjitură, am cumpărat o lumânare și toată sala i-a cântat La mulți ani.

Am repetat tradiția în ianuarie 2026, de ziua Aidei.

Alt hotel.

Iarnă. Frig afară, apă caldă în piscină.

Lava cake cu înghețată.

O lumânare.

Și din nou, oameni cântând pentru unul dintre sufletele mele.

Am repetat-o și în iunie 2026.

De data aceasta pentru 10 ani.

Seara, înainte de schimbarea prefixului — cum îmi place mie să spun, trecerea de la 9 la 10 — ne-am plimbat prin stațiune.

Era o fântână arteziană ale cărei jeturi țâșneau direct din pământ.

Amalia s-a strecurat printre ele fără nicio ezitare.

La început a fost surprinsă de apă.

Apoi a început să râdă.

Să danseze.

Să alerge printre stropi.

Toți oamenii de pe bănci o priveau zâmbind.

Era imposibil să nu fii atins de bucuria ei.

De felul în care trăia momentul, complet, fără rezerve.

 

A doua dimineață, după ce ospătarii i-au cântat La mulți ani la micul dejun, s-a întâmplat ceva neașteptat.

Un domn de vreo 50 de ani s-a ridicat de la masa lui.

A venit spre Amalia, i-a zâmbit și i-a spus:

— Vreau să fiu primul bărbat care vă salută astăzi mâna. La mulți ani!

Am zâmbit toate trei.

A fost unul dintre acele gesturi mici care rămân.

 

Poate că peste ani nu își vor aminti numele hotelurilor.

Poate nu vor mai ști ce prăjitură am comandat.

Poate nu vor mai ține minte piscina, camera sau lumânarea.

Mi-ar plăcea însă să le rămână altceva.

Senzația.

Că au fost iubite.

Că timpul petrecut împreună conta.

Că mama lor a vrut să transforme zilele de naștere în amintiri, nu doar în evenimente.

 

Aiduța îmi spune aproape în fiecare seară, înainte de culcare:

— Mami, tu ești totul pentru mine. Te iubesc.

Amalia, când mă vede tristă, mă ia în brațe și îmi spune:

— Mami, te rog să nu plângi, că mă faci și pe mine să plâng. Tu ești totul pentru mine.

Și poate că acesta este unul dintre adevărurile pe care le simt cel mai intens.

 

Ele sunt totul pentru mine.

Și, pentru moment, și eu sunt totul pentru ele.

Suntem împreună și cred că aud de zeci de ori pe oră același cuvânt.

Mami.

Mami.

Mami.

Ele mă încarcă.

Ele mă descarcă.

Mă obosesc.

Mă hrănesc.

Nu există aproape nicio secundă în care să nu simt cât de total este ceea ce trăiesc cu ele.

Cu ele a fost întotdeauna doar totul.

La mine, iubirea adevărată nu știe să fie puțin.

Se dă cu totul.

Iar ele sunt totul.

Va veni o vreme când ele vor rămâne totul pentru mine.

Și eu nu voi mai fi totul pentru ele în felul în care sunt astăzi.

Și asta va fi bine.

Pentru că vor iubi.

Vor simți.

Vor construi.

Și, într-o zi, cineva va deveni totul pentru ele.

Și vor duce, poate fără să-și dea seama, tradițiile noastre mai departe.

Până atunci, mai număr zile.

Și fac amintiri.

 

 

P.S. Pentru articolul acesta nu am o melodie.

Vocile lor îmi sunt suficiente.