Punctul de echilibru

Nu cred că oamenii potriviți pentru noi sunt neapărat cei care ne seamănă. Și nu cred nici în povestea simplă că opusurile se atrag.

Am întâlnit oameni care mi-au semănat atât de mult încât ne-am recunoscut aproape instantaneu și oameni atât de diferiți de mine încât, uneori, am privit aceeași realitate și una a văzut alb, iar cealaltă negru. Am construit prietenii din chimie, din timp, din întâmplare, din apropiere, din diferențe, din experiențe comune și, uneori, pur și simplu din faptul că două vieți s-au întâlnit la momentul potrivit.

Unele dintre aceste femei sunt în viața mea de treizeci de ani. Altele de douăzeci. Unele au intrat mult mai târziu sau erau deja acolo, dar a fost nevoie de timp până să ne găsim cu adevărat.

Și niciuna dintre relațiile acestea nu seamănă perfect cu alta.

Poate tocmai de aceea am început să mă întreb dacă nu căutăm prea ușor formule pentru ceva ce nu funcționează după formule.

„Cine se aseamănă se adună.”

„Opusurile se atrag.”

Le spunem pe amândouă cu aceeași siguranță, deși aproape se contrazic.

Psihologia are argumente pentru similaritate. Există teorii despre complementaritate, despre chimie, despre felul în care oamenii pe care îi iubim ajung să ne schimbe. Și probabil că fiecare explică o parte.

Dar numai o parte.

Pentru că unul dintre cele mai prețioase daruri pe care mi le-a făcut viața sunt prieteniile mele. Și, dacă mă uit la femeile pe care le iubesc, nu găsesc o formulă.

Găsesc mai multe.

Iar dacă există un punct de echilibru între doi oameni, nu cred că se află întotdeauna în același loc.

 

Chimie instant. Pe viață.

În 1996 am cunoscut-o pe cea care avea să devină cea mai bună prietenă a mea.

Cu ea a fost chimie instant.

La cincisprezece ani nu aveam nici vârsta, nici vocabularul necesar ca să ne întrebăm de ce. Ne-am plăcut și atât.

Astăzi, după treizeci de ani, bănuiesc că în spatele acelei chimii inexplicabile existau deja lucruri pe care le recunoșteam una în cealaltă fără să știm să le numim. Aceeași poftă de viață, aceeași nebunie cu care ne apropiam de oameni, aceeași curiozitate. Eram amândouă foarte prezente, cu mintea rapidă și cu un instinct aproape imediat pentru oamenii din fața noastră. Îi citeam repede.

Încă o facem.

Ceea ce, apropo, nu ne-a împiedicat niciodată să ne îndrăgostim și de omul nepotrivit. Pentru că poți să citești foarte bine oamenii și, cu toate astea, să nu citești la fel de bine locul în care se află propria ta inimă într-un anumit moment. Până la urmă, asta nu ține de cât de ageră îți este mintea.

După treizeci de ani, ea este omul pe care îl sun când plâng și mi se rupe sufletul și tot ea este omul pe care îl sun când sufletul mi-e plin de lumină și de dragoste. Mă poate suna la trei dimineața și îi voi răspunde. O pot suna la trei dimineața și știu că va răspunde.

Și, în același timp, putem să nu vorbim zile sau chiar săptămâni. Avem profesii, copii, familii și vieți care uneori ne înghit timpul. În treizeci de ani nici măcar n-am reușit să plecăm într-un concediu doar noi două. Îl tot pregătim. Poate, într-o bună zi, vom și pleca.

Ne-am schimbat însă una pe cealaltă fără să ne propunem asta. Ea era mai conștiincioasă decât mine în liceu și cred că am luat de la ea puțin din dorința de a vrea mai mult profesional. Eu sunt poate mai înclinată spre empatie, spre a vedea omul și spre impulsul de a ajuta și vreau să cred că, de-a lungul timpului, a luat și ea câte ceva de la mine.

Nu ne educăm una pe cealaltă și nu ne spunem cum trebuie trăită viața. Ne spunem părerea, ne ascultăm și ne respectăm suficient încât să știm că cealaltă poate face cu părerea noastră exact ce dorește.

Dar cred că, de treizeci de ani, furăm puțin una de la cealaltă de fiecare dată când putem.

Psihologia are chiar și un nume pentru ceva apropiat de asta: teoria self-expansion, care spune, foarte simplificat, că în relațiile apropiate ajungem să luăm cu noi ceva din perspectivele, experiențele și felul de a fi al celuilalt.

Mie îmi place mai mult formularea mea.

Furăm puțin una de la cealaltă.

Nu gândim la fel despre toate. Nici pe departe. Dar ne admirăm puterea, ne cunoaștem slăbiciunile și știm că, atunci când una are nevoie de cealaltă, sprijinul este necondiționat.

După treizeci de ani, nu mai știu exact unde se termină prietenia și unde începe familia.

Știu doar că este unul dintre oamenii fără de care viața mea n-ar mai arăta la fel.

 

Liniștea dintre două zvăpăiate

Tot în 1996 am cunoscut-o și pe ea. Era cea mai bună prietenă a celei care tocmai devenea, prin acea chimie irezistibilă, cea mai bună prietenă a mea.

Doar că ea era diferită de noi.

Era liniștită, caldă, tăcută, foarte conștiincioasă. Noi, celelalte două, eram zvăpăiate și aveam o energie care nu stătea cuminte în interior. Trebuia să iasă permanent la suprafață. Vorbeam mult, râdeam mult, povesteam mult. Ea ne asculta și, din când în când, ne mai spunea că poate exagerăm, dar nu ne judeca și, mai ales, nu încerca să ne facă să fim altfel.

Eram trei și, în ciuda diferențelor evidente, funcționam extraordinar de bine împreună.

După liceu am ales trei orașe diferite pentru facultate. Ne vedeam mai rar, uneori o dată pe lună, alteori poate la două, iar în primii ani nici telefoanele nu erau atât de dese. Atunci am descoperit ceva ce aveam să regăsesc și în alte prietenii adevărate: distanța dintre două întâlniri nu este întotdeauna și distanță emoțională.

Când ne revedeam, continuam de unde rămăseserăm.

Mai târziu, viața ne-a adus din nou geografic aproape pe noi două și, încet, ne-a făcut asemănătoare și în locuri în care la cincisprezece ani nu aveam cum să știm dacă vom semăna vreodată. Am devenit mame la mai puțin de două luni distanță. Sarcina, apoi fiorii și spaimele maternității, copiii mici, toate le-am trăit aproape împreună. Au urmat familiile, concediile, weekendurile, zilele de naștere și Crăciunurile.

Când am născut al doilea copil, a fost acolo și m-a ținut de mână.

Aproape că i-am rupt-o și încă râdem când ne amintim.

Dar nici treizeci de ani de prietenie, nici copiii, nici vacanțele și nici toate sărbătorile petrecute împreună nu ne-au făcut să gândim la fel.

Am avut diferențe serioase de opinie, unele într-o perioadă vulnerabilă pentru mine, după nașterea celui de-al doilea copil, altele în timpul pandemiei. Au existat momente în care probabil fiecare dintre noi s-a uitat la deciziile celeilalte și s-a întrebat sincer: Cum poate să vadă lucrurile așa?

Am discutat, uneori am disecat, probabil ne-am și enervat. Și au existat lucruri asupra cărora fiecare a rămas cu părerea ei.

Poate că tocmai atunci am înțeles ceva despre respect. Să respect omul din fața mea nu înseamnă să transform fiecare dintre convingerile lui în convingerea mea. Pot chiar să cred că greșește și, în același timp, să accept că un om pe care îl iubesc are dreptul să ajungă la o concluzie diferită de a mea.

Pentru că o relație de treizeci de ani are multe straturi, iar o contradicție, chiar una importantă, nu le șterge automat pe toate celelalte.

O iubesc la fel de mult cum o iubesc pe cealaltă și, probabil, din motive diferite.

Îi admir calmul și liniștea, dar dincolo de ele există ceva ce, după atâția ani, poate văd altfel decât cei care o cunosc doar din exterior. O respect enorm pentru tot ceea ce a construit în viața ei. Pentru conștiinciozitatea ei, pentru felul calculat și așezat în care face lucrurile și, mai ales, pentru munca din spatele lor.

Uneori, oamenii văd rezultatul. Eu am avut privilegiul să văd și drumul până acolo.

Știu câtă muncă există în spatele lucrurilor care, privite din afară, pot părea că i-au venit firesc. Poate că tocmai de aceea respectul pe care i-l port astăzi nu vine doar din faptul că o iubesc. Vine și din faptul că am văzut-o devenind femeia care este.

Și da, îmi place să cred că în toți anii aceștia mi-a împrumutat puțin din liniștea ei, iar eu i-am împrumutat puțin din zvăpăiala mea.

Sau poate că amândouă le aveam deja în noi și prietenia ne-a dat voie să le scoatem la suprafață.

 

Oamenii care devin „acasă”

Când am ajuns la facultate, ea a fost una dintre primele persoane pe care le-am întâlnit.

Eram într-un oraș nou, într-o viață nouă, iar ea a fost una dintre primele mele oaze de căldură sufletească. Pentru o scurtă perioadă din primul an am fost colege de cameră. Eu la Științe Economice, ea la Farmacie. Diferite și, cu toate astea, foarte repede apropiate.

O vreme n-am mai locuit împreună, apoi viața ne-a reașezat în același apartament în anii trei și patru.

Și dacă mă gândesc astăzi la facultate, o parte din amintirile mele sunt inevitabil cu ea.

Nopți întregi în bucătărie, povestind. Canapeaua ei. Patul meu absolut disfuncțional. Râsetele noastre. Cursurile fiecăreia, facultățile noastre complet diferite și toate orele dintre ele în care eram pur și simplu împreună.

Și mâncarea.

Eu eram  -  și am rămas într-o oarecare măsură -  o sclifosită la mâncare. Mă uitam uneori la ea și nu înțelegeam cum poate mânca anumite lucruri. Până când veneau pachetele de acasă.

Mama ei gătea absolut senzațional.

Dumnezeu s-o ierte. A fost o femeie extraordinară, pe care am prețuit-o enorm. Mergeam la ele la Arad și bucătăria aceea era o nebunie curată. Deserturile, mâncarea, borcanele pentru iarnă și ardeii aceia mici, galbeni și iuți... Doamne, ardeii! Stăteam, gustam din toate câte puțin și râdeam în hohote.

Sunt amintiri în care aproape că mai simt și astăzi mirosul din bucătărie.

După facultate, fiecare s-a întors în orașul ei și întâlnirile noastre au devenit din ce în ce mai rare. Apoi viața a dus-o și mai departe. Astăzi ne despart mii de kilometri. Ea trăiește în altă țară, cu familia și cei doi băieți ai ei, iar dacă reușim să ne vedem o dată pe an este un an bun.

Dar vorbim.

Și poate că unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult la prietenia noastră este firescul cu care, după atâția ani, încă știm unde să ne găsim una pe cealaltă.

Eu o întreb despre medicamente. Ea mă întreabă despre produse bancare. Mai apar bilete de avion, idei de concedii, câte o problemă de viață sau întrebarea fundamentală despre cum trebuie făcută marinata pentru ardeii copți.

Pentru că rețeta mamei ei a rămas.

Și mi se pare atât de frumos că, dintre toate lucrurile pe care timpul și kilometrii le-ar fi putut șterge, au rămas inclusiv lucrurile acestea mici. O rețetă. Un gust. O bucătărie. O femeie dragă care nu mai este și care, într-un fel, continuă să stea cu noi la masă.

O iubesc ca în prima zi.

Probabil că distanța geografică va rămâne între noi tot restul vieții. Ne vom vedea poate o dată pe an, poate uneori și mai rar.

Dar există distanțe care se măsoară în kilometri și distanțe care se măsoară în cât de departe a ajuns un om de sufletul tău.

Iar între noi două, în sensul care contează, n-au fost niciodată mii de kilometri.

 

Prieteniile care se depun

În 2006 mă duceam la un interviu pentru o viață profesională nouă și, pe hol, m-am întâlnit cu trecutul.

Mai întâi o cunoștință din liceu. Apoi încă una. Aveam senzația ciudată că intru într-un loc nou în care câteva dintre chipuri veneau, totuși, dintr-o viață mai veche.

N-am ajuns să lucrăm în același sediu, dar una dintre fostele mele colege de liceu, dintr-o clasă paralelă, s-a mutat, dintre toate blocurile posibile, chiar în blocul meu.

Și au început cafelele.

O cafea cu ea, una cu celelalte colege, apoi câte una la o săptămână sau două. Fără să declarăm vreodată că de astăzi construim o prietenie, am început pur și simplu s-o construim.

Din grupul acela, după aproape douăzeci de ani, am rămas trei.

Viețile noastre n-au mers pe același traseu și nici astăzi nu avem aceeași filosofie despre toate. Poate tocmai de aceea îmi sunt atât de prețioase uneori părerile lor. Vorbim de trei-patru ori pe săptămână, uneori într-o mică conferință în trei în care facem schimb de vieți: copii, probleme, bucurii, planuri, concedii. Și încercăm măcar o dată pe lună să ne așezăm împreună la un pahar de vorbă.

Cu una dintre ele împărțeam, o vreme, și drumul spre serviciu. Era însărcinată, iar diminețile noastre aveau muzică cubaneză dată tare. Seara ajungeam acasă, îmi puneam treningul și coboram la ea. Mă așezam mai jos, cu o pernă, cât să pot ține mâna pe burtica ei și vorbeam cu copilul care avea să devină finul meu.

L-am iubit înainte să-l cunosc.

Mai târziu am devenit și nașa copiilor lor. Dar legăturile acestea de familie n-au creat prietenia. Au venit după ea. Au fost, poate, felul nostru de a da un nume în plus unei legături care exista deja.

În aproape douăzeci de ani am râs împreună la nunți și botezuri și am plâns când au murit părinți, când cineva s-a îmbolnăvit sau când uneia dintre noi i s-a rupt, pentru o vreme, câte ceva în viață.

Iar când am început, pe rând, să plecăm din corporația care ne adusese împreună, am ajuns într-o seară pe terasa mea, am băut, am ascultat muzică și am râs isteric, fericite că încă una dintre noi trecea într-o altă etapă a vieții.

Mi se pare și astăzi amuzant: ne-a adus împreună un loc de muncă, iar aproape douăzeci de ani mai târziu puteam sărbători împreună tocmai plecarea din el.

Ce ne-a ținut împreună?

Totul și, în același timp, nimic deosebit.

Poate că unele prietenii nu se întâmplă pur și simplu. Se depun în straturi. Cafea după cafea, drum după drum, bucurie după bucurie și, inevitabil, durere după durere.

Și într-o zi descoperi că oamenii cu care obișnuiai să bei o cafea între două zile de serviciu sunt oamenii pe care îi iubești.

Sunt profund recunoscătoare că le am în viața mea. Și după aproape douăzeci de ani am sentimentul foarte limpede că iubirea pe care ne-o purtăm nu se oprește aici.

Merge până la capăt.

 

Dincolo de roluri

Pe ea am cunoscut-o la serviciu. Era una dintre fetele din echipa mea și, poate paradoxal, ne-am apropiat și mai mult după ce eu am schimbat sediul și n-am mai fost managerul ei direct.

Cred că atunci relația noastră a avut voie să devină, fără niciun rol între noi, pur și simplu prietenie.

Am petrecut multe seri împreună. Am dormit în același pat, am văzut Game of Thrones până la trei-patru dimineața, am râs mult și am adunat genul acela de întâmplări aparent neimportante care, după ani, devin unele dintre cele mai dragi amintiri.

Era cu mine când mi-am pierdut papucul.

Nu voi explica povestea. Probabil n-ar avea niciun sens pentru restul lumii și tocmai de aceea are atât de mult pentru noi.

Am fost și eu lângă ea când a trecut prin schimbări grele în viața ei. Pentru o vreme am fost foarte aproape și geografic. Apoi eu am devenit mamă. Mai târziu a devenit și ea. Au venit copiii, alte responsabilități, alte drumuri și, încet, kilometrii dintre noi au devenit mai mulți.

Astăzi ne vedem poate o dată, de două, de trei ori pe an. Uneori trece aproape o lună până reușim să vorbim. Avem fiecare câte doi copii, profesii, familii și toate lucrurile acelea care reușesc să facă douăzeci și patru de ore să pară mult prea puține.

Dar n-am simțit niciodată că am pierdut-o.

Și ea s-a schimbat. A avut curajul să lase în urmă lumea corporatistă și bankingul și să-și construiască un alt drum, în nutriție. Iar astăzi, când eu am întrebări despre alimentație, ea este omul pe care îl caut.

Îmi place ironia frumoasă a vieții: cândva eu eram managerul ei. Astăzi ea este cea care mă mai trage de mânecă și îmi spune ce ar trebui — și mai ales ce n-ar trebui — să mănânc.

Pentru mine însă va rămâne Sweetie.

Așa i-am spus și așa îi spun. Ceea ce a devenit între timp destul de amuzant, pentru că amândouă am renunțat la zahăr.

Dar unele forme de dulceață n-au avut niciodată legătură cu zahărul.

Știu că vor veni din nou vremuri în care copiii vor fi mai mari, programele mai puțin nebune și vom putea să stăm doar noi două, fără să numărăm orele, și să povestim.

Până atunci, nu mă sperie kilometrii și nici tăcerile dintre două telefoane.

Unele prietenii nu au nevoie de prezență continuă ca să rămână aproape. Au nevoie doar ca, atunci când ne regăsim, să știm că locul nostru una lângă cealaltă este încă acolo.

 

Oamenii care își găsesc timpul

Nu toți oamenii importanți din viața noastră se anunță de la început.

Uneori îi cunoaștem, ne plac, petrecem timp cu ei și apoi ne continuăm viața fără să bănuim că, ani mai târziu, relația aceea va căpăta o cu totul altă greutate.

Când am cunoscut-o, eram fiecare mamă a unui copil. Locuiam relativ aproape, copiii aveau vârste apropiate și ne vedeam din când în când în șase. Adulții povesteau, copiii se jucau, mâncam împreună.

Îmi plăcea de ea. Era harnică, îi plăcea să gătească, avea o relație extraordinară cu fiica ei, iar fetele noastre se înțelegeau foarte bine.

Dar ne vedeam rar. De două, trei, poate patru ori într-un an. Uneori prindeam câte un weekend la cabană, de obicei în grupuri mai mari. Ne bucuram când ne întâlneam și apoi fiecare se întorcea în propria viață.

Au venit pandemia, al doilea meu copil, alte preocupări, alte ritmuri și, pentru o vreme, drumurile noastre s-au îndepărtat și mai mult.

Apoi ceva s-a schimbat.

Viețile noastre se schimbaseră între timp și ajunseserăm, din motive asemănătoare, într-un moment în care încercam să ne facem din nou loc și nouă, ca femei. Amândouă trecuserăm sau treceam prin schimbări importante, dar nu cred că ele ne-au creat apropierea. Mai degrabă ne-au oferit timpul și spațiul în care ceva ce exista deja a putut, în sfârșit, să crească.

Într-un timp foarte scurt am început să găsim putere una în cealaltă. Nu neapărat pentru că trăiam exact aceleași lucruri, ci pentru că eram suficient de aproape ca să le înțelegem și suficient de diferite încât, uneori, una să poată ține locul în care cealaltă nu mai avea putere.

O femeie pe care o vedeam de câteva ori într-un an a devenit femeia căreia îi spun „bună dimineața” aproape în fiecare dimineață și pe care o sun — sau care mă sună — aproape în fiecare seară înainte să adormim. Ne ajutăm cu ce putem, copiii noștri petrec timp împreună, ne spunem lucrurile importante și toate prostioarele dintre ele.

Din afară, apropierea noastră ar putea părea foarte rapidă.

Eu nu cred că a fost.

Cred că ultimul an doar a făcut vizibil ceva pentru care anii anteriori pregătiseră terenul. Ne cunoscuserăm în alte vieți ale noastre, ne văzuserăm ca mame, în familii, în grupuri, în zile obișnuite. Iar când viețile noastre s-au reașezat, exista deja un substrat pe care puteam construi.

Poate că ne-am permis să fim și mai vulnerabile. Poate că experiențele asemănătoare ne-au făcut să avem nevoie de mai puține explicații. Astăzi sunt momente în care una începe o propoziție și cealaltă știe deja unde duce.

Nu știu dacă, având tot timpul din lume cu zece ani în urmă, am fi devenit atunci ceea ce suntem astăzi.

Poate că nu.

Poate că unii oameni nu vin târziu în viața noastră. Sunt acolo de mult.

Doar că unele relații au nevoie să le vină timpul.

 

Dacă eu spun alb

Pe ea am cunoscut-o acum aproape douăzeci de ani. Era mai matură decât mine și trecuse deja printr-o viață foarte diferită de a mea.

Eu am ajuns la ea pentru masaj.

Și încă mă duc.

O dată pe săptămână, cu întreruperile inevitabile ale celor douăzeci de ani — o naștere, o pandemie, viața — am continuat să mă întorc.

La început eram probabil o clientă puțin atipică. În loc să tac și să mă relaxez, vorbeam. Mult. Râdeam, spuneam prostii, făceam glume, dar nu vorbeam despre lucrurile intime. Nu-mi povesteam sufletul și nici ea pe al ei.

Nu știu când s-a produs schimbarea. Nu există o zi pe care s-o pot încercui în calendar și să spun: aici am încetat să mai fiu doar clienta ei și aici am devenit prietene. Probabil că s-a întâmplat încet, între glumele noastre și orele petrecute împreună, săptămână după săptămână, până când printre toate prostiile au început să apară și lucrurile de suflet.

Și am descoperit ceva: noi două suntem aproape incapabile să fim de acord.

Dacă eu spun alb, ea găsește negrul. Dacă eu spun da, ea vede foarte bine argumentul pentru nu.

Dacă aș intra într-o zi spunându-i că sunt îndrăgostită nebunește de un bărbat, probabil mi-ar explica de ce nu mă tratează suficient de bine. Dacă m-aș întoarce două săptămâni mai târziu hotărâtă să renunț la el, sunt aproape sigură că mi-ar aminti că omul mi-a adus totuși flori și poate nu este chiar atât de rău.

Exagerez, desigur. Exemplul este inventat.

Dar dinamica nu este.

Nu mă duc la ea ca să-mi dea dreptate. Poate tocmai pentru că știu că sunt șanse foarte mari să nu mi-o dea.

Când am o dilemă adevărată, vreau s-o discut cu ea nu pentru că va lua decizia în locul meu și nici pentru că îmi voi schimba neapărat părerea. O fac pentru că știu că va găsi unghiul pe care eu nu-l văd.

Uneori îmi schimb părerea. Alteori rămân exact unde eram. Dar aproape întotdeauna, după ce vorbesc cu ea, văd mai mult.

Există un citat atribuit lui Robert A. Heinlein: „N-am învățat niciodată nimic de la un om care era de acord cu mine.”

Nu știu dacă este adevărat. Eu am învățat enorm și de la oamenii care au fost de acord cu mine. Dar înțeleg ce încearcă să spună.

Uneori omul care mă contrazice îmi face un dar pe care omul care îmi confirmă perspectiva nu mi-l poate face: mă obligă să întorc lucrul pe partea cealaltă.

Nu trebuie să-mi schimbe părerea.

Este suficient să-mi schimbe unghiul.

Și există ceva delicios în faptul că femeia care de aproape douăzeci de ani mă provoacă să întorc lucrurile pe toate părțile are, pentru mine, același sfat suprem:

Să nu mai gândesc atât. Să simt.

Poate că tocmai de aceea mă întorc la ea cu întrebările mele.

Nu pentru răspuns.

Pentru perspectiva pe care singură n-aș fi avut-o.

Și dincolo de toate contradicțiile noastre, mi-e atât de dragă încât aș muta munții pentru ea. Iar eu îi sunt atât de dragă încât știu că ar face același lucru pentru mine.

 

Atunci, cine are dreptate?

Poate toate sunt adevărate.

Dreptatea nu aparține întotdeauna unei singure persoane. Chiar și atunci când ne contrazicem — și spun contradicție, nu ceartă — fiecare dintre noi privește lucrurile prin ceea ce a trăit, prin ceea ce știe, prin fricile, convingerile și felul în care s-a construit până în acel moment.

Suntem, într-un fel, suma tuturor lucrurilor care ni s-au întâmplat până astăzi.

Dar suntem și oameni în devenire.

Tot ceea ce trăim mai adaugă ceva. Uneori ne face mai puternice, alteori mai vulnerabile. Uneori ne confirmă ceea ce credeam despre noi, alteori ne obligă să ne reconstruim aproape din temelii. Nu știu dacă fiecare experiență ne duce neapărat spre o versiune mai bună a noastră, dar cred că ne poate duce spre una mai completă, mai conștientă și mai aproape de eul nostru adevărat.

Și oamenii fac parte din devenirea aceasta.

Toți cei pe care îi întâlnim lasă o amprentă. Unii abia perceptibilă. Alții atât de adâncă încât, după ani, nu mai putem spune cu precizie cât din ceea ce suntem ne aparține numai nouă și cât am luat, fără să ne dăm seama, de la oamenii pe care i-am iubit, i-am admirat, i-am ascultat sau cu care ne-am contrazis.

Poate că tocmai aici este frumusețea: în parcurs.

În toate versiunile noastre intermediare. În oamenii pe care îi întâlnim pe drum. În lucrurile pe care le luăm de la ei și în cele pe care le lăsăm noi în urmă.

Iar dacă există o versiune finală a noastră, s-ar putea să nu existe niciun moment spectaculos în care să ne dăm seama că am ajuns la ea.

Poate că pur și simplu, într-o zi, o vom trăi.

Și, dacă avem puțin noroc, vom ști să o savurăm din plin.

Poate tocmai de aceea doi oameni inteligenți, onești și care se iubesc pot privi exact același lucru și pot ajunge la concluzii diferite.

Psihologia ne spune că similaritatea contează în apropierea dintre oameni. Alte teorii vorbesc despre complementaritate și despre felul în care relațiile apropiate ne schimbă. Cu mult înaintea lor, Heraclit vorbea despre armonia care poate exista între forțe aflate în tensiune și folosea imaginea arcului și a lirei: tensiunea nu distruge neapărat întregul. Uneori face parte din ceea ce îl ține.

Poate că toate au dreptate.

Uneori ne apropiem pentru că ne asemănăm. Alteori tocmai diferența celuilalt ne oferă ceva ce nu aveam. Iar alteori ne schimbăm suficient de mult de-a lungul vieții încât ceea ce ne despărțea cândva să nu mai conteze sau ceea ce nici măcar nu observam unul la celălalt să devină, într-o zi, exact lucrul de care aveam nevoie.

Nu cred că echilibrul se naște din faptul că ajungem să vedem lucrurile la fel.

Cred că se naște și din capacitatea de a accepta că omul din fața noastră poate vedea altceva decât vedem noi, fără ca diferența aceasta să anuleze tot ceea ce ne leagă.

 

Ce dăm și ce primim

Sunt profund recunoscătoare pentru toate femeile acestea și știu că aș fi fost alt om dacă nu le-aș fi întâlnit.

Dar cred și contrariul.

Cred că și eu am lăsat ceva în ele.

Nu spun asta din orgoliu și nici din nevoia de a mă așeza într-un loc important în viețile lor. O spun pentru că refuz să cred că trecem unii prin viețile celorlalți fără să lăsăm urme. Primim și dăm permanent, de cele mai multe ori fără să ținem socoteala și uneori fără să ne dăm seama.

Știu cât suflet pun atunci când iubesc un om. Știu cât ofer. Și tocmai de aceea pot să recunosc, fără falsă modestie, că o parte din mine a rămas și în oamenii pe care i-am iubit, așa cum părți din ei au rămas în mine.

Poate că aceasta este una dintre formele cele mai frumoase ale bogăției.

Petrecem o bună parte din viață construind. Case, cariere, siguranță, confort. Ne cumpărăm lucruri, pierdem lucruri, le înlocuim și începem din nou. Toate au locul lor și toate pot conta.

Dar nu cred că ele sunt măsura unei vieți bogate.

Adevărata avere pe care o strângem în timp este mult mai greu de inventariat. Este în oamenii pe care i-am iubit și care ne-au iubit. În mâinile pe care le-am ținut și în cele care ne-au ținut pe noi. În telefoanele la care cineva a răspuns la trei dimineața. În râsul de pe o terasă, într-o seară în care o etapă se încheia. Într-o mână aproape ruptă într-o sală de nașteri. În toate conversațiile în care cineva ne-a spus „nu sunt de acord” și a rămas, totuși, lângă noi.

Poate că, la sfârșit, nu suntem suma lucrurilor pe care am reușit să le adunăm.

Suntem și suma lucrurilor pe care le-am dăruit, a celor pe care le-am primit și a urmelor pe care le-am lăsat unii în ceilalți.

Iar asta este o avere pe care nu ne-o poate lua nimeni.

 

Punctul care nu este un punct

Am pornit întrebându-mă unde se află punctul de echilibru dintre oameni.

După toate aceste povești, nu mai sunt convinsă că există un loc anume în care trebuie să ajungem.

Pentru că oamenii se schimbă. Noi ne schimbăm. Și odată cu noi se schimbă și felul în care ne iubim, ne înțelegem, ne contrazicem, ne apropiem sau ne dăm spațiu.

Poate că echilibrul nu este ceva ce găsim o dată și păstrăm pentru totdeauna.

Poate îl construim și îl reconstruim de fiecare dată când alegem să ascultăm, să înțelegem, să dăm, să primim și să lăsăm ceva din noi în celălalt.

Iar după atâția ani și atât de multe femei care au lăsat câte ceva din ele în mine, știu un singur lucru:

punctul de echilibru dintre oameni nu este, până la urmă, un punct.

Este un drum.

Și poate că frumusețea a fost tot timpul chiar în el.

Și pentru că unele povești au și o coloană sonoră:

Count on Me — Bruno Mars ❤️