Playlistul din care mă rescriu

Muzica din care am crescut

Sunt melodii pe care nu le ascult, propriu-zis. Le recunosc.

Uneori din primele două acorduri. Alteori dintr-un sunet care abia începe și care îmi ridică deja corpul de pe scaun.

Sunt piesele cu care am crescut, am ieșit, am dansat și am învățat că unele amintiri nu se păstrează doar în minte. Se păstrează în umeri, în pași, în felul în care te întorci instinctiv spre ring când începe o melodie cunoscută.

Ace of Base. Hi-Q. A.S.I.A. N&D. Backstreet Boys. Take That.

„Beautiful Life”. „Gașca mea”. „Inima mea”. „Vino la mine”. „I Want It That Way”. „Babe”. „Relight My Fire”.

Nu sunt doar melodii vechi. Sunt prieteniile de atunci, serile care începeau târziu și se terminau prea repede, vocile noastre peste muzică și o versiune a mea care nu știa încă prin câte schimbări va trece.

Și apoi există piesele care refuză să aparțină unei singure vârste.

„Like a Prayer” este una dintre ele. Am dansat-o la douăzeci de ani. O dansez și acum. În forma originală, în remixuri, mai lent, mai tare, într-un club sau singură acasă.

Unele melodii îmbătrânesc împreună cu tine.

Altele nu îmbătrânesc deloc.

Doar te găsesc, de fiecare dată, în altă versiune.

Iar uneori descopăr astăzi o melodie nouă și aud în ea o voce foarte veche.

„Grăbește-te încet!” — AmnesiaSound — este una dintre ele.

Am descoperit-o abia în 2026, dar în spatele ei o aud pe mama din vremea când eu aveam douăzeci de ani. Mama care îmi spunea mereu să conduc încet. Să nu mă grăbesc să mă mărit. Că voi avea destul timp să cunosc și viața aceea.

Atunci mi se părea că mă încetinește. Astăzi înțeleg că încerca doar să-mi lase timp să trăiesc.

Poate că asta face muzica din care creștem: ne păstrează nu doar tinerețea, ci și vocile celor care au încercat să ne protejeze înainte ca noi să înțelegem de ce.

Iar când cântecele revin, nu ne întorc doar în trecut.

Ne arată cât de mult ne-am schimbat de atunci.

Cântecele cu care am iubit

Sunt iubiri pe care le poți povesti.

Și sunt iubiri care, chiar și după foarte mulți ani, cer să fie atinse cu grijă.

Prima mea iubire a fost din a doua categorie. Pură, copleșitoare, aproape imposibil de explicat fără să pară că exagerez. Nu îi voi spune numele. Poate că unele nume trebuie să rămână acolo unde au fost iubite cel mai mult.

Dar pot spune ce muzică a rămas în urma ei.

„Diamond Ring” — Bon Jovi — este una dintre acele melodii. O piesă din 1995, de pe albumul These Days, care pentru mine nu înseamnă doar promisiune, ci și intensitatea aproape solemnă cu care poți iubi atunci când încă nu știi cât de mult poate durea pierderea.

Și apoi este „Hello” — Adele.

Nu pentru întoarcere. Nu pentru recuperare. Poate nici măcar pentru regret.

Ci pentru acel dialog pe care îl porți, uneori, peste ani, cu o iubire care nu mai există în viața ta și care, totuși, nu s-a șters cu adevărat din tine.

Există oameni pe care îi pierzi și apoi îi așezi undeva foarte departe, ca să poți continua să trăiești. Nu îi cauți. Nu îi chemi. Nu le ceri nimic.

Dar anumite melodii știu drumul până la locul acela.

„If a Song Could Get Me You” — Marit Larsen — aparține unei alte vârste din mine. Anilor 2009–2016 și unei idei frumoase, tandre, dar incomplete: că, dacă găsești cântecul potrivit și cuvintele perfecte, poți aduce un om spre tine.

O melodie poate deschide o ușă.

Poate spune ceea ce nu ai curajul să formulezi singur.

Ajunge uneori într-un loc în care explicațiile obișnuite nu reușesc să pătrundă și lasă ceva acolo: o întrebare, o emoție, începutul unei povești sau doar o posibilitate.

Dar nu toate cântecele își dezvăluie sensul la început.

Unele intră în viața noastră cu luni înainte ca noi să știm ce loc vor ocupa și rămân acolo, până când timpul le scrie povestea.

Apoi este „Chuva” — Mariza.

Pentru mine, ploaia nu a fost niciodată doar tristețe. Aduce belșug, liniște și o formă de curățare. Chiar și când vine isterică, zgomotoasă și puternică, parcă spală ceva dinăuntru și lasă loc pentru altceva.

Poate și iubirile fac același lucru.

Unele vin blând. Altele rup cerul. Dar toate lasă urme.

Și nu poate lipsi „Mai frumoasă” — Laura Stoica.

O ascult și nu aud doar cântecul. Aud vocea ei, forța ei, suspinul din ea și absența rămasă după o viață întreruptă mult prea devreme.

Sunt artiști pe care îi iubim pentru melodiile pe care ni le-au lăsat.

Și sunt artiști pe care îi ascultăm și pentru toate cântecele pe care nu au mai apucat să le cânte.

Poate că acesta este adevărul cântecelor cu care am iubit: nu păstrează doar oamenii.

Păstrează femeia care eram atunci când îi iubeam.

Pe cea care credea că iubirea poate rezolva aproape orice.

Pe cea care trimitea melodii în loc de explicații.

Pe cea care a pierdut.

Și pe cea care, mult mai târziu, a înțeles că unele iubiri nu trebuie uitate pentru a putea fi lăsate în urmă.

Când capul și inima au schimbat locurile

Multă vreme am trăit cu mintea înaintea inimii.

Am analizat, am calculat, am anticipat. Am încercat să înțeleg oamenii înainte să-i simt și să controlez direcția înainte să văd unde mă duce, de fapt, drumul.

Raționalul a fost pentru mine o formă de protecție.

Și, mult timp, a funcționat.

Doar că există momente în care inima nu mai acceptă să stea cuminte în spate.

Pentru mine, anul 2024 a fost unul dintre ele.

„My Head & My Heart” — Ava Max, Claptone Remix — a ajuns să însemne exact această schimbare de ordine. Nu dispariția rațiunii, ci trezirea unei părți emoționale pe care o ținusem mult prea bine sub control.

Am început să simt mai mult și să explic mai puțin.

Să recunosc dorințe pe care înainte le-aș fi analizat până le-aș fi golit de orice spontaneitate.

Să accept că nu toate alegerile bune se simt liniștit și că nu toate alegerile riscante sunt neapărat greșite.

Capul și inima nu și-au schimbat locurile definitiv.

Probabil că încă negociază.

Uneori câștigă unul. Alteori celălalt. Iar eu încerc să nu mai transform fiecare emoție într-o problemă care trebuie rezolvată imediat.

Pentru că unele lucruri trebuie doar simțite înainte să poată fi înțelese.

„Mad World” — Jasmine Thompson — îmi aduce exact starea aceea: lumea continuă să se miște, oamenii își văd de rutine, lucrurile aparent normale se întâmplă în fiecare zi, iar dedesubt există o cantitate uriașă de emoție pe care aproape nimeni nu o vede.

Uneori lumea pare absurdă tocmai prin normalitatea ei.

Oamenii se trezesc, muncesc, răspund la mesaje, duc copiii, cumpără pâine, zâmbesc și spun că sunt bine.

În timp ce înăuntrul lor se închid uși, se destramă vieți, încep iubiri, se termină altele și se dau bătălii despre care cei din jur nu află niciodată.

Poate că de aceea unele melodii ne ating atât de tare.

Nu pentru că spun ceva ce nu știm.

Ci pentru că spun cu voce tare ceva ce noi ne străduim să traversăm în tăcere.

În anii aceștia am învățat că a fi rațional nu înseamnă să nu simți. Și că a fi emoțional nu înseamnă să-ți pierzi mintea.

Înseamnă, uneori, să ai curajul să nu mai alegi mereu varianta care pare cea mai sigură doar pentru că este cea mai ușor de explicat.

Să lași inima să vorbească.

Dar să nu-i dai, totuși, toate parolele.

Echilibrul nu înseamnă ca una să o învingă pe cealaltă, ci ca amândouă să învețe, în sfârșit, să meargă în aceeași direcție.

Ieșirile și întoarcerea la mine

Uneori ieșirile nu se întâmplă într-o singură zi.

Nu închizi o ușă și, dintr-odată, totul devine limpede.

Mai întâi pleci cu mintea. Apoi cu speranța. Apoi cu o parte din tine care a obosit să mai aștepte. Și abia la final pleacă și corpul.

Pentru mine, „Changing” — Sigma feat. Paloma Faith — a devenit, în 2025, mai mult decât o melodie pe care o ascultam deja de ani buni.

A devenit ieșirea dintr-un sistem în care trăisem aproape douăzeci de ani.

Un sistem care mă formase, mă validase, mă crescuse profesional și care, la un moment dat, nu mai putea să-mi ofere locul în care să cresc mai departe.

Nu a fost doar o despărțire de un serviciu.

A fost desprinderea de o identitate.

Pentru mult timp, o parte importantă din cine eram încăpea într-o funcție, într-o instituție, într-o rutină cunoscută și într-un fel foarte clar de a-mi măsura valoarea.

Apoi a trebuit să aflu cine sunt fără toate acestea.

Și să cred că schimbarea nu însemna că pierdusem ceva mai bun, ci că făceam loc pentru ceva care mi se potrivea mai mult.

Uneori trebuie să ieși dintr-un loc bun pentru a ajunge într-un loc mai bun pentru tine.

Doar că nu toate ieșirile sunt profesionale.

Unele rup mult mai adânc.

„Fereastră pentru un orb” — Monica Odagiu — este legată pentru mine de divorț.

Nu pentru că o căsnicie se poate explica printr-un cântec. Și nici pentru că un divorț începe în ziua în care se semnează actele.

Unele relații se termină cu mult înainte să fie încheiate oficial. Se sting lent, prin absențe, tăceri, lucruri care nu mai sunt spuse și gesturi care nu mai vin.

Rămâi uneori într-o cameră în care există o fereastră, dar omul de lângă tine nu mai vede lumina care intră prin ea.

Amalia a ascultat melodia. Și privirea ei a spus multe. 

Copiii au uneori un fel tulburător de simplu de a recunoaște adevărul.

Nu au nevoie de explicații lungi. Aud o melodie, privesc un chip și înțeleg că există lucruri care dor.

Poate că în momentul acela am înțeles și eu cât de mult din viața mea se vedea deja, chiar dacă încercasem să o țin între pereții adulților.

După ieșire vine golul, iar abia după el începe întoarcerea.

„I Am Coming Back” — NeveahSoul — a apărut imediat după divorț.

Titlul spune aproape tot.

Nu mă întorceam la o viață veche.

Nu mă întorceam la fata care fusesem înainte de căsnicie, înainte de copii sau înainte de toate alegerile care mă aduseseră până acolo.

Mă întorceam la mine, dar la o versiune care purta tot ce trăise.

O femeie cu două fete, cu o casă plină, cu frici, cu oboseală, cu libertate și cu o liniște care nu venise încă pe deplin, dar despre care începusem să cred că există.

Întoarcerea la tine nu este spectaculoasă în fiecare zi.

Uneori înseamnă doar să te ridici dimineața.

Să-ți faci cafeaua.

Să duci copiii unde au nevoie să ajungă.

Să muncești.

Să râzi când poți.

Să plângi când nu mai poți.

Și să observi, după un timp, că nu mai aștepți ca cineva să vină să te salveze.

În ianuarie 2026, înainte ca toate lucrurile să fie încheiate oficial, a existat și „Opalite” — Taylor Swift. Au fost dansul și câteva dintre primele momente vii ale unei vieți care începea să se miște din nou.

Există perioade în care dansul nu este doar bucurie.

Este dovada că trupul tău nu a uitat să trăiască.

Că, deși o parte din viață se închide, alta începe să respire.

Nu toate vindecările arată solemn.

Unele arată ca o femeie care dansează în sufragerie, care își alege hainele cu mai multă grijă, care își pune muzica puțin mai tare și care descoperă că poate exista prospețime chiar și într-un an început cu un final.

Și tot în întoarcerea aceasta au intrat fetele mele.

„Free” — Rumi, Jinu, EJAE și Andrew Choi, din KPop Demon Hunters — și „Lily” — Alan Walker, K-391 și Emelie Hollow — nu sunt doar melodii pe care le ascult cu ele.

Sunt parte din felul în care muzica mea a încetat să mai fie exclusiv autobiografia mea.

A devenit și ceva ce le dau mai departe.

Dansăm împreună. Cântăm. Repetăm aceleași melodii până când una dintre noi nu le mai suportă, iar celelalte două încă le cer.

Uneori ele aleg cântecele.

Alteori eu le aduc în lumea lor.

Și, fără să ne dăm seama, construim o memorie comună.

Poate că peste ani vor auzi una dintre piesele acestea și nu își vor aminti exact ziua.

Dar își vor aminti casa. Vocea mea. Felul în care dansam.

Și poate senzația că, într-o perioadă în care mama lor învăța să se întoarcă la ea însăși, ele au fost nu doar lângă mine, ci parte din drum.

Am ieșit dintr-un sistem.

Am ieșit dintr-o căsnicie.

Și m-am întors într-o viață pe care încă o construiesc.

Nu a fost o revenire la punctul de plecare.

A fost o întoarcere mai aproape de mine.

Ce atrag, ce aleg și ce refuz

A existat o perioadă în care mă întrebam dacă sunt suficient de interesantă, de frumoasă, de vie pentru a atrage ceea ce îmi doresc.

Astăzi nu mă mai întreb asta.

Știu ce pot să atrag.

Dar am învățat că nu tot ceea ce vine spre mine trebuie și primit.

„She Knows It” — Steven Rodriguez — este, pentru mine, una dintre melodiile anului 2026. Are siguranța aceea care nu mai cere confirmări. Nu întreabă dacă este văzută. Știe că este.

Maturizarea înseamnă să înțelegi că atracția nu este totuna cu potrivirea.

Chimia nu este caracter.

Insistența nu este profunzime.

Iar faptul că cineva te dorește nu înseamnă automat că știe și să te păstreze, să te respecte sau să te vadă cu adevărat.

Pot atrage priviri, conversații, curiozitate, dorință.

Dar nu le vreau pe toate.

Nu mai aleg doar în funcție de cine vine spre mine. Aleg în funcție de cine sunt eu atunci când acel om este lângă mine.

Îmi place femeia care devin în preajma lui?

Mă simt liberă sau mă restrâng?

Mă liniștește fără să mă adoarmă?

Îmi lasă loc să fiu puternică, vulnerabilă, imperfectă și uneori contradictorie?

Pentru că nu mai vreau să fiu aleasă doar în părțile mele ușor de iubit.

Aici intră „Nu-s perfectă” — Zaraza Noir.

Nu ard mâncarea. Cel puțin nu de obicei.

Dar nici ușor de descifrat nu sunt.

Am fisuri, sensibilități, contradicții și câteva sertare care se deschid mai greu. Fiecare ascunde o poveste. Iar unele nu se explică; trebuie descoperite.

Nu sunt perfectă.

Dar nici nu mai vreau să par.

Știu că perfecțiunea nu există și, cu toate acestea, continui să o caut. Poate nu ca pe un punct în care voi ajunge vreodată, ci ca pe o direcție: să fac lucrurile mai bine, să înțeleg mai mult și să mă apropii de cea mai bună versiune a mea.

Nu vreau să par perfectă.

Nu vreau să fiu iubită pentru o versiune lustruită, atent selectată și ușor de administrat.

Vreau să fiu văzută întreagă.

Cu lumina și întuneric.

Cu umorul și intensitatea.

Cu zilele în care mă descurc impecabil și cu cele în care mă pierd puțin.

Pentru că da, uneori mă pierd.

„Stau la geam” — Lolita — este melodia acelor seri.

Seri în care te uiți afară și lași emoția să devină puțin mai mare decât este. În care te abandonezi pentru câteva ore unei tristeți, unei absențe sau unui scenariu pe care mintea îl scrie fără să-i fi cerut nimeni.

Cred că avem voie să ne pierdem din când în când.

Pentru o seară.

Poate chiar trebuie.

Să nu fim mereu eficiente, echilibrate, puternice și perfect conștiente de lecția pe care ar trebui să o învățăm.

Dar după „Stau la geam” trebuie să urmeze „Don’t Let Me Lose Me” — Velcheva Vibe.

A devenit aproape sloganul anului meu:

Să nu mă pierd pe mine.

Pot să simt mult.

Pot să mă apropii.

Pot să-mi fie dor.

Pot să-mi doresc.

Pot chiar să-mi suspend pentru o vreme rațiunea și să văd unde mă duce inima.

Dar nu vreau să mă părăsesc pe mine pentru ca altcineva să rămână.

Nu vreau să-mi modific limitele până când nu le mai recunosc.

Nu vreau să confund intensitatea cu iubirea, neliniștea cu pasiunea sau așteptarea cu promisiunea.

Și poate aici își găsește locul și „Wicked Looks Good on Me” — Ash Queen.

Nu știu dacă s-a terminat cu fata bună.

Probabil că nu.

Fata bună este încă aici. Îi pasă, iubește, oferă, încearcă să înțeleagă și mai acordă uneori o șansă în plus.

Dar poate că s-a terminat cu fata bună care accepta orice ca să nu dezamăgească.

Cu cea care confunda înțelegerea cu tolerarea și răbdarea cu așteptarea fără sfârșit.

Dacă asta mă face puțin mai „wicked”, atunci poate că îmi stă bine.

Nu pentru că vreau să rănesc.

Ci pentru că am învățat să spun nu fără să mă mai simt vinovată.

Să nu primesc orice formă de atenție ca pe un compliment.

Să nu aleg un om doar pentru că mă alege.

Astăzi știu mai bine ce vreau.

Nu perfect. Nu definitiv.

Dar suficient cât să recunosc mai repede ce nu mi se potrivește.

Știu ce pot să atrag.

Puterea adevărată stă în  ceea ce aleg să păstrez aproape.

Mă rescriu din muzică

Sunt oameni care scriu ca să păstreze.

Alții scriu ca să explice.

Eu cred că scriu ca să înțeleg ce mi s-a întâmplat și, uneori, ca să mă pot așeza din nou în mine.

Nu scriu doar ca să povestesc.

Scriu ca să leg lucrurile între ele.

Să găsesc sens acolo unde, trăite pe moment, au existat doar emoție, teamă, bucurie, pierdere sau dezordine.

Unele experiențe le înțeleg abia după ce le pun în cuvinte.

Unele alegeri devin clare doar după ce le privesc din afară.

Iar unele răni nu se închid prin scris, dar capătă o formă în care pot fi purtate mai ușor.

„The Writer” — Ellie Goulding — este una dintre melodiile mele preferate de mai bine de doisprezece ani.

Nu o ascult neapărat în sensul literal al poveștii ei.

Pentru mine, „The Writer” este despre femeia care se scrie și se rescrie pe sine.

Despre cea care a fost modelată de oameni, alegeri, iubiri, despărțiri, copii, muncă, frică și timp, dar care începe, încet, să-și pună propriile mâini pe forma ei.

M-am gândit mult la imaginea argilei.

Nu cred că mă reinventez de fiecare dată când viața mea se schimbă.

Nu devin o femeie complet nouă.

Mă reformez din aceeași materie.

Ca o bucată de argilă care păstrează urmele tuturor mâinilor care au atins-o.

Unele au modelat-o cu grijă.

Altele au apăsat prea tare.

Unele au lăsat forme frumoase.

Altele au lăsat adâncituri, fisuri sau margini care au trebuit netezite mai târziu.

Dar argila a rămas a mea.

Și poate că acesta este lucrul pe care îl învăț acum: forma următoare nu trebuie aleasă numai de cei care mă iubesc, de cei care mă pierd sau de împrejurările prin care trec.

Pot să o aleg și eu.

Scrisul face parte din această remodelare.

Când scriu despre fotbal, nu scriu doar despre meciuri. Scriu despre tata, copilărie și oamenii lângă care bucuriile rămân mai mult.

Când scriu despre Erasmus și America, nu scriu doar despre călătorii. Scriu despre fata care a plecat și despre femeia care înțelege astăzi ce a câștigat atunci.

Când scriu despre iubire, chiar și fără nume, scriu despre toate versiunile mele care au iubit diferit.

Când scriu despre divorț, nu scriu doar despre un final.

Scriu despre femeia care a supraviețuit acelui final și care a început să construiască după el.

Iar când scriu despre muzică, scriu despre toate acestea deodată.

Pentru că playlistul meu nu este doar o colecție de melodii.

Este o hartă.

Unele cântece arată locurile din care vin.

Altele, oamenii pe care i-am iubit.

Unele marchează ieșirile.

Altele, întoarcerile.

Și sunt câteva care încă nu știu unde mă vor duce.

Poate că de aceea „Say What You Want” — Kara Holt — își găsește locul aici mai bine decât orice declarație despre cine sunt.

Pentru că încă învăț să spun ce vreau.

Nu doar să simt.

Nu doar să sper că celălalt va înțelege.

Nu doar să trimit o melodie, să las un indiciu sau să aștept ca lucrurile nespuse să fie citite corect.

Am fost mult timp mai pricepută să explic ce pot oferi decât să spun ce am nevoie.

Să înțeleg ezitările altora decât să-mi exprim propriile limite.

Să las loc, să am răbdare, să analizez și să ghicesc.

Poate că una dintre formele maturității este tocmai aceasta: să înveți să spui ce vrei fără să te rușinezi că vrei.

Să ceri claritate.

Să ceri prezență.

Să ceri adevăr.

Să spui când îți este dor, când te doare, când nu îți ajunge și când ceva nu ți se potrivește.

Nu pentru a-l obliga pe celălalt să-ți ofere ceea ce ceri.

Ci pentru a nu te mai obliga pe tine să te mulțumești cu mai puțin decât ai nevoie.

Poate că scrisul face parte și din învățarea aceasta.

În scris îmi este uneori mai ușor să formulez ceea ce, în viață, încă spun prea târziu sau prea încet.

Și poate că acesta este motivul pentru care scriu.

Nu ca să fixez definitiv cine sunt.

Ci ca să învăț să spun, din ce în ce mai limpede, ce vreau.

Despre acest playlist

Playlistul meu complet are aproape 300 de piese, așa că lista aceasta nu putea cuprinde tot.

Unele melodii importante sau des ascultate au rămas pe dinafară pentru că încă nu știu ce loc ocupă în povestea mea. Iar altele și-au schimbat sensul mai repede — mult prea repede — decât am apucat să le scriu povestea.

Poate că într-o zi voi reveni cu o a doua parte.

Poate că nu.

Playlistul din care mă rescriu

1. „Beautiful Life” — Ace of Base
2. „Gașca mea” — Hi-Q
3. „Inima mea” — A.S.I.A.
4. „Vino la mine” — N&D
5. „I Want It That Way” — Backstreet Boys
6. „Babe” — Take That
7. „Relight My Fire” — Take That feat. Lulu
8. „Like a Prayer” — Madonna
9. „Like a Prayer 2k26” — Madonna, DJ Monster Cover Edit
10. „Grăbește-te încet!” — AmnesiaSound
11. „Diamond Ring” — Bon Jovi
12. „Hello” — Adele
13. „If a Song Could Get Me You” — Marit Larsen
14. „Chuva” — Mariza
15. „Mai frumoasă” — Laura Stoica
16. „My Head & My Heart” — Ava Max, Claptone Remix
17. „Mad World” — Jasmine Thompson
18. „Changing” — Sigma feat. Paloma Faith
19. „Fereastră pentru un orb” — Monica Odagiu
20. „I Am Coming Back” — NeveahSoul
21. „Opalite” — Taylor Swift
22. „Free” — Rumi, Jinu, EJAE și Andrew Choi, din KPop Demon Hunters
23. „Lily” — Alan Walker, K-391 și Emelie Hollow
24. „She Knows It” — Steven Rodriguez
25. „Nu-s perfectă” — Zaraza Noir
26. „Stau la geam” — Lolita
27. „Don’t Let Me Lose Me” — Velcheva Vibe
28. „Wicked Looks Good on Me” — Ash Queen
29. „The Writer” — Ellie Goulding
30. „Say What You Want” — Kara Holt

Notă de final

Dacă ați ajuns până aici, probabil mai aveți răbdare și pentru încă o melodie.

Așa că primesc cu drag sugestii.

Harta mea nu este închisă și s-ar putea ca următorul cântec care mă va găsi să vină chiar de la voi.