Perfect de imperfectă

Am fost întotdeauna mai îngăduitoare cu ceilalți decât cu mine însămi.

Nu știu exact când am început să funcționez așa. Probabil cu mult timp în urmă, când eram mai tânără, aveam mai puțină experiență și credeam că, dacă știi ce este corect, ar trebui să reușești să faci întotdeauna lucrul corect.

Între timp, viața mi-a demonstrat că teoria și practica nu se întâlnesc întotdeauna la aceeași masă. Și că, uneori, nici măcar nu au rezervare la același restaurant.

Am greșit. Ca orice om.

Doar că, atunci când greșeam, mai ales dacă exista posibilitatea să fi supărat sau să fi rănit pe cineva, deveneam propriul meu judecător. Unul destul de sever, fără prea multă disponibilitate pentru circumstanțe atenuante.

Nu mă judecam pentru că îmi doream să fiu perfectă. N-am avut niciodată această ambiție. Mă judecam pentru că îmi era greu să accept că o vorbă, o decizie sau un gest de-al meu ar fi putut provoca altcuiva o supărare.

Și atunci începea analiza.

Ca un jucător de tenis care revede de cinci ori meciul pierdut și doar de două ori pe cel câștigat, mă întorceam la fiecare moment, fiecare replică, fiecare decizie. Încercam să înțeleg ce aș fi putut face diferit.

Uneori găseam răspunsul. Alteori găseam încă zece întrebări.

Și, chiar dacă omul din fața mea îmi spunea că totul este în regulă, mintea mea mai găsea o posibilitate: poate că nu este chiar în regulă. Poate că doar nu mai vrea să discutăm.

Așa că mai revedeam o dată meciul.

Multă vreme am crezut că aceasta este una dintre formele responsabilității. Să analizezi, să înțelegi, să înveți, să nu mai repeți.

Și este. Până la un punct.

Pentru că există o diferență între a învăța dintr-o greșeală și a te pedepsi pentru ea.

Astăzi cred că, atunci când greșesc, pot să recunosc, să-mi cer scuze, să încerc să repar ceea ce se poate repara și să învăț ceva din experiența respectivă.

Joc fair-play. Așa am încercat întotdeauna.

Dar acceptarea scuzelor mele nu îmi aparține. Nici timpul de care are nevoie celălalt pentru a depăși momentul. Și nici toate gândurile pe care eu mi le imaginez în mintea lui.

Am înțeles, destul de târziu poate, că nu pot controla emoțiile altor oameni.

Și că, oricât de empatică aș fi, nu pot trece prin viață fără să supăr niciodată pe nimeni.

Putem avea cele mai bune intenții și totuși să rănim. Putem oferi un sfat corect, într-un mod decent, și să fie primit ca o mustrare. Putem spune un adevăr unei prietene de douăzeci și cinci de ani și să descoperim că, în ziua aceea, nu era pregătită să-l audă.

Uneori greșim cu adevărat. Alteori doar vedem aceeași situație din perspective diferite.

Iar intenția bună nu șterge automat disconfortul celuilalt, așa cum nici disconfortul lui nu dovedește automat că am greșit.

Mi-a luat ceva timp să înțeleg diferența.

Dar anul acesta am învățat și o lecție pentru care sunt, recunosc, mândră de mine.

Pot să dezamăgesc un om fără să mă dezamăgesc pe mine.

Pot să iau o decizie în acord cu principiile mele, chiar dacă altcineva și-ar fi dorit să aleg diferit.

Îmi pare rău când cineva este supărat. Îmi pasă. Probabil că îmi va păsa întotdeauna.

Dar am învățat să nu mai confund supărarea celuilalt cu vinovăția mea.

Pot spera că, în timp, îmi va înțelege motivele. Pot accepta și posibilitatea să nu le înțeleagă niciodată.

Și totuși, să rămân împăcată cu alegerea mea.

Nu pentru că eu aș conta mai mult decât ceilalți, ci pentru că am înțeles, în sfârșit, că nici eu nu contez mai puțin.

Cu oamenii, în general, lucrurile sunt minunat de complicate.

Am prietene foarte diferite. Temperamente, personalități, moduri de a privi lumea care uneori par să nu aibă nimic în comun.

Le iubesc pentru ceea ce sunt. Pentru calitățile lor, pentru imperfecțiunile lor și pentru micile ciudățenii care le fac atât de dragi. Și îmi place să cred că și ele mă iubesc la fel.

Nu mi-am dorit niciodată să construiesc oamenii după un tipar care să-mi convină mie.

Dar am început să fac o distincție pe care înainte nu o făceam întotdeauna: a accepta un om nu înseamnă a accepta orice comportament al lui.

Pot să înțeleg de ce cineva se comportă într-un anumit fel fără să fiu obligată să trăiesc cu acel comportament.

Pot să iubesc un om fără să-mi asum misiunea de a-l schimba.

Nu cred că putem schimba oamenii. Se pot schimba singuri, desigur. Dar nu pentru că am hotărât noi cine ar trebui să devină.

Și nici măcar schimbarea noastră nu este atât de simplă.

Nu știu dacă devenim vreodată opusul a ceea ce suntem în profunzime. Poate că uneori da. Dar mie îmi place să cred că, de cele mai multe ori, învățăm să folosim altfel ceea ce avem deja în noi.

Eu, de exemplu, nu cred că voi înceta să analizez.

Am construit multe scări ca să trec peste zidurile întâlnite în viață. Unele au fost necesare. Altele, probabil, nu meritau nici măcar primul cui bătut.

Și poate că voi continua să observ fiecare zid, să-i studiez înălțimea, să mă întreb de ce este acolo și ce se află dincolo.

Dar învăț că nu trebuie să le escaladez pe toate.

Uneori pot pur și simplu să aleg alt drum.

Nu pentru că am devenit alt om. Ci pentru că am învățat să aleg mai atent unde îmi consum energia.

Și dacă am învățat să fiu mai îngăduitoare cu greșelile mele, încerc să fiu mai îngăduitoare și cu propriile contradicții.

Și apoi mai există rațiunea și simțirea.

Două personaje absolut fascinante, care uneori par să vorbească limbi complet diferite.

Una spune alb. Cealaltă spune negru.

Iar eu mă aflu undeva între ele, încercând să înțeleg care are dreptate.

Cel mai greu este când rațiunea îmi spune „nu”, iar simțirea îmi spune „da”.

Atunci drumul până la o decizie devine mai lung.

Uneori ajungi la alb. Alteori la negru. Și, din când în când, cele două se întâlnesc într-un gri delicios de demențial.

Recunosc că îmi place teribil când simțirea câștigă și timpul îi demonstrează rațiunii că a greșit.

Mi s-a întâmplat o singură dată în viață. Și din acel „da” s-a născut o relație demențial de delicioasă.

Poate că tocmai de aceea îmi este atât de dragă amintirea. Pentru că mi-a demonstrat că se poate. Că uneori simțirea vede ceva ce rațiunea încă nu reușește să înțeleagă.

Dar știu că nu este o regulă.

Rațiunea poate greși. Simțirea poate greși și ea.

Poate că înțelepciunea nu înseamnă să alegem întotdeauna una dintre ele, ci să le lăsăm să se asculte, să se contrazică și, în cele din urmă, să găsească împreună un drum pe care să putem merge împăcați.

Nu toate răspunsurile vin imediat. Și nu toate lucrurile valoroase pot fi demonstrate înainte să fie trăite.

M-am întrebat uneori dacă empatia este o binecuvântare sau o povară.

Probabil că este câte puțin din amândouă.

Poți empatiza cu o prietenă care îți povestește despre o greșeală. Cu un necunoscut a cărui poveste o citești întâmplător. Cu un om pe care îl vezi la televizor. Cu un animal abandonat pe marginea drumului.

Uneori ai vrea doar să-i oferi cuiva o îmbrățișare.

Nu să-i dai dreptate. Nu să-i justifici fiecare alegere. Ci să-i oferi, pentru câteva clipe, sentimentul că nu este singur.

Cred că de aici a venit și îngăduința mea față de ceilalți.

Când oamenii îmi povesteau despre greșelile lor, încercam să le înțeleg contextul, să văd dincolo de decizia respectivă, să le ofer o perspectivă care să-i ajute să meargă mai departe.

Nu îi puneam la zid.

În schimb, cu mine, lucrurile funcționau diferit.

Și poate că aș putea să mă întreb de ce nu am început invers. De ce nu mi-am oferit mie, mai întâi, răbdarea și înțelegerea pe care le-am oferit atât de firesc altora.

Dar ar fi încă un prilej să mă judec pentru ceva ce nu mai pot schimba.

Așa că aleg să nu o fac.

Am fost prima dată cu ceilalți și acum sunt și cu mine.

Până la urmă, îngăduința pe care le-am oferit-o lor m-a învățat, în timp, să mi-o ofer și mie.

Nu perfect. Nu în fiecare zi. Și probabil nu fără să mai revăd, din când în când, câte un meci pierdut.

Dar învăț.

Există o rugăciune pe care o apreciez de foarte mult timp. Rugăciunea seninătății, cunoscută mai ales prin Alcoolicii Anonimi.

Să am seninătatea de a accepta ceea ce nu pot schimba, curajul de a schimba ceea ce pot și înțelepciunea de a face diferența între cele două.

Poate că tocmai această ultimă parte este cea mai dificilă. Să știu când merită să construiesc o scară pentru a trece un zid și când este mai înțelept să aleg alt drum. Când să-mi ascult rațiunea și când să-i dau simțirii șansa să-mi demonstreze că m-am înșelat. Când să încerc să schimb ceva și când să accept că nu îmi aparține schimbarea.

Și, poate cel mai important pentru mine, să înțeleg că îngăduința nu este opusul exigenței. Că pot rămâne empatică, curioasă și exigentă fără să transform toate aceste lucruri în motive de a mă judeca.

Vreau doar să învăț să trăiesc mai împăcată cu ele. Cu alegerile mele, cu greșelile mele, cu tot ceea ce am fost și cu ceea ce încă învăț să fiu.

Nu știu dacă voi ajunge vreodată la echilibrul acela perfect dintre acceptare și schimbare. Și nici nu mai simt nevoia să-mi promit asta.

Până la urmă, sunt perfect de imperfectă.

🎵 Coloană sonoră: That I Would Be Good – Alanis Morissette

P.S. Astăzi am revăzut, într-o altă interpretare cinematografică, o poveste care mi-a fost tare dragă încă de la 17–18 ani: Rațiune și simțire (Sense and Sensibility), de Jane Austen.

A rămas una dintre cărțile mele preferate, iar ecranizarea din 1995 mi s-a părut absolut demențială. Cea din 2026, pe care tocmai am văzut-o, mi-a plăcut și ea foarte mult.

Și uite cum, fără să-mi propun, am ajuns din nou la rațiune și simțire.

Poate că poveștile romantice au uneori privilegiul unor finaluri mai fericite decât cele pe care ni le oferă viața. Dar asta nu înseamnă că nu au ceva adevărat de spus despre noi.

Despre alegeri, despre greșeli și despre cât de complicat, dar și cât de frumos poate fi când rațiunea și simțirea învață să se întâlnească.

Așa că, dacă nu ați citit cartea, v-o recomand cu drag. Iar dacă preferați cinematograful, aveți două ecranizări care merită văzute.

Despre filme și cărți, însă, în alte articole. 😊

---

❤️ O femeie de nume Man