Microbul din cei șapte ani de-acasă

Duminică se joacă finala Campionatului Mondial.

Spania–Argentina.

Rațiunea îmi spune Argentina. Sufletul îmi spune Spania. Iar între ele este, în momentul acesta, un echilibru aproape perfect: 50–50.

Mai sunt două zile până la meci. Poate că până atunci balanța se va înclina. Dacă se va face 51–49, probabil că voi paria.

Nu, nu pariez la jocuri de noroc. Doamne ferește!

Pariez în felul meu. Spun înaintea meciului cine cred că va câștiga și apoi trăiesc fiecare minut ca și cum aș avea ceva foarte important de demonstrat.

Mie. 😊

 

Am pariat pe Spania în semifinala cu Franța. Am crezut în ea și am trăit meciul cu intensitate. Mi-a plăcut curajul, sufletul pus în teren și tactica antrenorului.

Apoi am pariat pe Argentina în cealaltă semifinală. Și acolo am simțit că Argentina va merge mai departe.

Ambele pariuri au ieșit.

Doar că acum cele două echipe pe care le-am ales au ajuns față în față. Și mie îmi este mult mai greu să aleg.

Rațional, Argentina are experiență, forță, maturitate și capacitatea aceea de a gestiona marile meciuri.

Emoțional, țin cu Spania.

Mi-ar plăcea să câștige. Chiar mi-ar plăcea. Dacă va juca așa cum a făcut-o împotriva Franței, dacă jucătorii vor pune din nou suflet în teren, iar tactica antrenorului va funcționa perfect, cred că are șanse.

Dar până duminică mai este timp să schimb balanța.

Până atunci, pariez doar că va fi un spectacol fotbalistic și emoțional la cote extraordinar de înalte.

 

Și, fără să vreau, gândindu-mă la acest meci, mă întorc cu mai bine de treizeci de ani în urmă.

În vara lui 1994.

Aveam treisprezece ani și România trăia fotbalul cu o intensitate pe care generațiile de astăzi poate că nu o mai pot înțelege pe deplin.

Tata avea un bar mic, iar în serile în care juca România locul se umplea de oameni. Se strângeau în jurul televizorului, comentau fiecare fază, strigau, se ridicau în picioare și trăiau fiecare minut ca pe o chestiune de viață și de moarte.

Acolo i-am văzut pe Hagi, pe Ilie Dumitrescu și pe ceilalți jucători ai acelei generații care ne-au făcut să credem că România poate învinge pe oricine.

Generația de Aur a României. 😊

Nu aveam șampanie pentru victorii. Aveam băutura răcoritoare produsă local și bucuria aceea imensă, imposibil de pus în pahare.

Cred că acolo, în barul tatălui meu, s-a instalat definitiv microbul.

 

De fapt, pasiunea mea pentru fotbal începuse ceva mai devreme. În 1991 începusem să urmăresc mai atent meciurile, iar primul fotbalist care m-a fermecat cu adevărat a fost Alessandro Del Piero.

Felul în care dribla. Eleganța lui. Loviturile libere. Modul în care înscria și făcea să pară simplu ceva ce era, de fapt, extraordinar de greu.

Pentru mine, Alessandro Del Piero va rămâne cel mai mare.

Știu că, obiectiv, nu este cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor. Știu că există Maradona, Messi și mulți alți jucători uriași. Mi-au plăcut mulți: Mbappé, Kluivert, Sergio Ramos și atâția alții.

Dar fiecare microbist are un jucător care îl atinge altfel.

Pe mine, Alessandro Del Piero m-a fermecat iremediabil.

 

Fotbalul nu a intrat însă în viața mea printr-un singur jucător.

A intrat prin tata.

De la el am moștenit pasiunea și alături de el am învățat să o trăiesc.

Primul meci al României pe care l-am văzut pe stadion a fost România–Ungaria, în Ghencea.

Era 5 iunie 1999. Am călătorit din Târgu Mureș, iar tata a parcat mașina foarte departe de stadion. Îi era teamă că numărul de Mureș ar putea fi confundat cu unul unguresc și că mașina ar putea păți ceva.

Așa că am mers mult pe jos.

În jurul nostru erau mulțimi de oameni, steaguri, fulare, cântece și o agitație pe care o simțeai în tot corpul înainte să vezi măcar terenul.

Tata mă ținea aproape de el. Uneori de mână, alteori cu mâna așezată pe umerii sau pe ceafa mea, ca să nu mă piardă în mulțime.

Nu-mi amintesc doar meciul.

Îmi amintesc drumul până la stadion.

Îmi amintesc mâna lui.

Îmi amintesc sentimentul de siguranță.

Biletele la meci erau cadoul primit de la tata pentru împlinirea vârstei de optsprezece ani.

Nu un obiect. Nu ceva împachetat frumos.

Un meci.

Când am ajuns la locurile noastre din tribuna a doua, sus, de unde vedeam întreg stadionul, erau deja ocupate.

Tata a insistat, politicos, dar ferm, să ni le recuperăm. Erau ale noastre și acolo trebuia să stăm.

De sus, stadionul se vedea minunat.

Apoi a început meciul.

Adrian Ilie a înscris foarte repede, iar România conducea cu 2–0 înainte să apucăm bine să înțelegem ce se întâmplă.

În minutul douăzeci eu nu mai aveam voce.

O pierdusem strigând.

 

Și cred că aici apare un fir al poveștii mele pe care nu l-am observat atunci.

Tata mi-a dat vocea de microbist.

Eu am pierdut-o, de nenumărate ori, pe stadioane.

Ghencea a rămas stadionul meu de suflet.

Și da, eu încă spun Steaua București. Nu FCSB. Pentru mine, echipa aceea va rămâne Steaua, pentru că așa am cunoscut-o, așa am iubit-o și așa s-a așezat în memoria mea.

 

Una dintre serile pe care nu le voi uita niciodată a fost Steaua–Valencia, în 24 februarie 2005.

În tur, Valencia câștigase cu 2–0.

Dar eu credeam că Steaua poate întoarce rezultatul.

La meci am mers alături de primul bărbat pe care l-am iubit cu adevărat. El nu era nici pe departe la fel de pasionat de fotbal ca mine.

Dar îmi dădea sentimentul acela că sunt întreagă.

Am stat la verișoara mea, o mare iubitoare de fotbal și unul dintre oamenii care au contribuit enorm la pasiunea mea. De-a lungul anilor am purtat cu ea nenumărate discuții despre echipe, jucători, meciuri și faze.

El încerca să-mi tempereze așteptările.

Îmi spunea să fiu realistă. Că Valencia este Valencia. Că 2–0 este un scor greu de întors.

Dar eu credeam în ceea ce simțeam.

A venit primul gol al lui Andrei Cristea.

Stadionul a început să creadă și el.

Apoi au trecut minutele. Finalul se apropia și calificarea părea că se îndepărtează.

În minutul 90, Andrei Cristea a înscris din nou.

Doamne, ce nebunie!

Ghencea a explodat.

Am strigat, am plâns, am trăit acel gol cu tot corpul. Au urmat prelungirile, apoi loviturile de departajare.

Și calificarea.

După acel meci mi-am pierdut vocea aproape două săptămâni.

Dar nu doar victoria a făcut seara aceea de neuitat.

Ci faptul că nu am trăit-o singură.

Am fost alături de primul om pe care l-am iubit cu adevărat. În casa verișoarei mele, unul dintre oamenii care mi-au hrănit pasiunea pentru fotbal. Într-un stadion plin de zeci de mii de oameni care au crezut, pentru câteva ore, în aceeași minune.

 

Opt ani mai târziu, o altă seară europeană avea să mă arunce din nou în aceeași nebunie.

Steaua–Ajax, în șaisprezecimile UEFA, în februarie 2013.

Doamne, doamne, doamne, ce nebunie totală!

Am convins-o pe prietena mea, Octavia, să mergem la meci.

Octavia nu era microbistă. Nu știa aproape nimic despre fotbal. Dar a acceptat să plece cu mine din Târgu Mureș până la București.

Acolo ne-am întâlnit cu un prieten drag din Târgu Mureș și cu un alt amic de-al lui. Noi patru am mers împreună la Arena Națională.

Era un stadion frumos, impresionant. Noi aveam locuri la peluză.

Cea mai amuzantă parte a serii a început înainte de meci.

Ne-am așezat, iar Octavia m-a tras de mână și mi-a șoptit la ureche, foarte serioasă:

— Anda, cu cine joacă Steaua?

M-am uitat la ea uluită.

— Măi, Octavia, ești nebună? Cum să nu știi cu cine joacă? Steaua joacă împotriva lui Ajax. Măcar atât trebuia să știi, că doar am venit până la București pentru meciul ăsta! Uite, scrie și pe tabelă: Steaua–Ajax.

Octavia mi-a arătat spre partea cealaltă a stadionului, spre tribuna a doua.

— Da, măi, dar uite acolo. Este afișat un banner mare pe care scrie „Dinamo”.

Bannerul nu era unul de susținere pentru Dinamo. Era partea „prezentabilă” a unei înjurături uriașe adresate rivalei tradiționale, una dintre acele manifestări deloc elegante, dar foarte obișnuite pe stadioane.

Pentru suporterii Stelei era ceva limpede.

Pentru Octavia, aflată probabil la primul ei mare meci, era o dilemă absolut sinceră: dacă pe tabelă scria Steaua–Ajax, ce căuta Dinamo în poveste?

Steaua venea din nou după un 0–2 în tur.

Dar eu trăisem deja Valencia.

Pentru mine, imposibilul devenise posibil.

Cei doi amici care erau cu noi nu aveau însă deloc încrederea mea.

— Hai, măi, Anda, fii serioasă! Nu întoarce Steaua rezultatul ăsta. Este Ajax, ce naiba!

Dar Steaua a înscris.

Iar când Vlad Chiricheș a făcut 2–0, spre finalul meciului, m-am întors către ei râzând:

— Vedeți, măi, băieți? Vedeți, măi, băieți?

Au urmat prelungirile.

Apoi loviturile de departajare.

Și Tătărușanu.

Apărarea lui Tătărușanu a rămas pentru mine imaginea emblematică a acelei seri.

Doamne, cum a câștigat Steaua meciul acela!

Doamne, doamne, ce nebunie!

De data aceasta nu mi-am pierdut vocea complet. Poate devenisem ceva mai antrenată.

Iar Octavia a fost fericită că trăise atmosfera de pe stadion.

 

Nu cred că există un loc mai bun pentru a înțelege fotbalul decât un stadion plin, într-o seară în care se joacă un meci uriaș.

Poți trăi fotbalul și de acasă.

Eu încă o fac.

Strig, mă ridic de pe canapea, mă învârt prin cameră și mă închin în fața televizorului la câte o ratare incredibilă.

Iar fetele mele mă privesc și mă întreabă:

— Mami, noi cu cine ținem?

— În ce culoare suntem îmbrăcate?

Și, când mă văd strigând sau cu mâinile în cap, strigă și ele împreună cu mine, fără să știe întotdeauna exact ce s-a întâmplat.

Apoi mă întreabă îngrijorate:

— Mami, mami, este totul în regulă?

Da, este totul în regulă.

Este doar fotbal.

Doar că fotbalul nu a fost niciodată, pentru mine, doar fotbal.

Astăzi vorbesc despre fotbal și cu David, nepotul meu.

David este nepotul meu. Dar, în sufletul meu, este primul meu născut.

Așa îi spun.

L-am așteptat atât de mult, iar când a venit pe lume mi-a luminat viața. Era o parte uriașă din sufletul meu cu mult înainte să fie microbist.

Acum joacă fotbal, joacă tenis, urmărește meciuri și discută cu mine despre echipe, jucători și faze.

Și el a moștenit microbul.

Nu știu dacă de la cineva anume. Poate că unele pasiuni nu se explică. Poate că sunt genetice. Poate că se transmit prin povești, prin emoții și prin timpul petrecut împreună.

Când am fost ultima dată în Canada, l-am dus cu mașina la câteva meciuri. Îmi place să-mi amintesc acele drumuri, discuțiile noastre și bucuria de a-l vedea jucând.

Ne despart mii de kilometri, dar fotbalul ne mai dă un limbaj comun.

Nu este ceea ce ne leagă.

Ne lega deja totul.

Fotbalul doar a venit să se așeze frumos peste o iubire care exista dinainte.

Și poate că acesta este unul dintre lucrurile cele mai frumoase ale sportului: reușește să apropie oamenii chiar și atunci când viața îi așază la mii de kilometri distanță.

Acest articol este despre fotbal, dar mai ales despre oamenii care te înconjoară atunci când trăiești bucuria lui.

Despre tata, alături de care am dobândit și am moștenit această pasiune.

Despre mâna lui așezată pe umerii mei, în mulțimea care se îndrepta spre Ghencea.

Despre cadoul primit la optsprezece ani.

Despre primul bărbat pe care l-am iubit și alături de care am trăit una dintre cele mai frumoase seri europene ale Stelei.

Despre verișoara mea, cu care am discutat fotbal o viață întreagă.

Despre Octavia, care nu știa cu cine joacă Steaua, dar care a plecat cu mine sute de kilometri pentru o seară devenită amintire.

Despre prietenii care au râs de optimismul meu și cărora le-am putut striga:

— Vedeți, măi, băieți?

Despre David, primul meu născut, cu care vorbesc astăzi despre fotbal de la mii de kilometri distanță.

Și despre fetele mele, care nu știu încă toate regulile jocului, dar știu deja că trebuie să mă întrebe în ce culori este îmbrăcată echipa cu care ținem.

Poate că microbul se moștenește.

Poate că este genetic.

Poate că se învață în cei șapte ani de-acasă, privind un părinte cum iubește ceva cu toată ființa lui.

Sau poate că, dincolo de toate, microbul se împărtășește.

Prin meciuri văzute împreună.

Prin telefoane date după un gol.

Prin mesaje schimbate de la mii de kilometri distanță.

Prin drumuri făcute împreună spre stadion sau spre terenul pe care joacă un copil.

Prin întrebarea simplă:

— Noi cu cine ținem?

Poate că, fără să-și dea seama, tata nu m-a învățat doar să iubesc fotbalul. M-a învățat să cred până la ultimul minut, să nu renunț când pornești cu un handicap de 2–0 și să trăiesc bucuria împreună cu oamenii mei.

Mi-a dat vocea cu care am strigat pe stadioane.

Am pierdut-o de multe ori la meciuri.

Iar astăzi o regăsesc scriind despre ele.

Duminică, la finala Spania–Argentina, fetele mă vor întreba din nou:

— Mami, noi cu cine ținem?

Poate că și David îmi va scrie din Canada și vom dezbate, fiecare cu argumentele și emoțiile lui, cine merită să ridice trofeul.

S-ar putea să le răspund Spania.

S-ar putea ca, până atunci, rațiunea să încline balanța spre Argentina.

Deocamdată este încă 50–50.

Dar, indiferent cine va ridica trofeul, îmi doresc să fie un meci despre care, peste ani, oamenii să poată spune:

 „Îți amintești unde eram? Îți amintești cu cine l-am văzut?”

 

Tata mi-a dat microbul.

Eu nu mi-am dat seama când am început să-l dau mai departe.

Pentru că marile meciuri nu rămân pentru totdeauna doar prin scor.

Rămân prin emoția pe care ai trăit-o.

Și, mai ales, prin oamenii alături de care ai trăit-o.

  

Microbul nu se explică. Se trăiește. Și, uneori, se transmite din generație în generație.

Apasă „Play”. Închide pentru o clipă ochii. Apoi citește. Povestea începe cu un meci de fotbal, dar nu este despre fotbal.

🎵 Delacey – Dream It Possible