Mai bujori

Cred că lucrul acesta se vede uneori cu ochiul liber și, probabil, se simte și în ceea ce scriu.

Sunt apropiată de părinții mei și profund recunoscătoare pentru rădăcinile pe care mi le-au oferit. Nu pentru că am avut o copilărie perfectă, ci pentru că sentimentul de iubire a fost atât de prezent, încât nu avea cum să nu se întipărească în mine.

Unele dintre zilele noastre de naștere din copilărie mi-au rămas în minte ca niște fotografii perfect delimitate.

Doar că nu sunt alb-negru, precum fotografiile pe care le avem în realitate.

În memoria mea sunt color.

Suntem noi patru.

Mama, tata, Claudia și cu mine.

Este tortul făcut în casă de mama. De ziua Claudiei, de multe ori cu nucă. De ziua mea, cu fructe sau cu cremă.

Sunt zilele în care veneau alți copii la noi acasă și pregăteam sandvișuri. Cu pateu și castravete murat ras deasupra. Cu șuncă și cașcaval. Sau sandvișuri calde, pentru care mama pornea cuptorul chiar dacă afară era vară.

Uneori sărbătoream acasă, cu prieteni și colegi.

Alteori plecam doar noi patru la picnic, în natură, cu masa și scaunele pliabile după noi.

Nu pentru grătar.

Doar ca să fim împreună.

Nu-mi amintesc să fi existat prea des, în copilăria mea, o zi în care să nu mă fi simțit iubită.

Iar felul în care ne sărbătoream unii pe alții, zilele noastre de naștere și aniversările părinților mei mi-a intrat în sânge.

Și când spun că mi-a intrat în sânge, exact asta vreau să spun.

Am învățat să-mi iubesc ziua de naștere ca pe un dar suprem, de la părinți și de la Dumnezeu.

Am învățat să iubesc ziua de naștere a omului pe care îl iubesc ca pe un alt dar de la Dumnezeu.

Am învățat că venirea unui om pe lume merită marcată.

Că trebuie să te oprești, măcar pentru o zi, și să-i arăți că te bucuri că există.

Tot atunci am învățat și credința.

Cu bunica mergeam la biserică. Seara spuneam rugăciunea.

Sunt lucruri care, dacă se așază în tine devreme și se așază bine, nu mai rămân doar obiceiuri.

Devin parte din tine.

Și nu te mai poți dezice de ele o viață întreagă.

Există lucruri pe care le porți în tine cu mult înainte să le poți înțelege pe deplin

Le trăiești, le porți cu tine, le recunoști poate în gesturile altora, dar nu reușești întotdeauna să le conștientizezi cu toată ființa ta.

Și se poate întâmpla ca cineva să te iubească atât de mult, încât să vadă dincolo de ceea ce spui și de ceea ce arăți.

Să te simtă atât de bine, încât să facă drumul acela pentru tine și să-ți ofere exact ceea ce ai nevoie, înainte ca tu însăți să știi că ai nevoie.

Când am împlinit douăzeci de ani, prietenii mei știau că se pregătea ceva. Doi dintre ei erau parte din complot și, în după-amiaza aceea, m-au scos la plimbare, ca să-i lase timp să pregătească surpriza.

Când m-am întors și am ieșit din lift, pe hol era un traseu de trandafiri care ducea spre camera mea.

La început nici nu i-am ridicat. Nu știam că sunt pentru mine. Am urmat însă drumul până la ușă, iar în cameră am găsit alți trandafiri și o vază minunată.

Vaza aceea este și astăzi în casa mea, într-un loc de cinste.

Am ieșit din nou pe hol, să verific, deși cred că știam deja cine era în spatele surprizei.

El se ascunsese lângă ușa care ducea spre scările de serviciu.

Acolo ne-am regăsit.

Erau douăzeci și unu de trandafiri, deși eu împlineam douăzeci de ani.

Au rămas, de departe, cele mai frumoase flori pe care le-am primit vreodată de la un bărbat. Nu pentru că erau mai multe sau mai spectaculoase decât altele, ci pentru că fuseseră alese și așezate cu atât de multă grijă.

Prima floare pe care mi-o dăruise fusese tot un trandafir. Se întâmplase când am terminat clasa a XII-a. Îl pusese într-o cutie lungă, dreptunghiulară, pe care o făcuse chiar el și o îmbrăcase atent în hârtie.

Poate că de aceea florile acelea au rămas atât de vii în memoria mea.

Nu erau doar flori.

Erau timp, răbdare și dragoste puse, una câte una, pe un hol.

Viața mea a fost presărată cu multe zile de naștere frumoase.

Nu neapărat surprize pentru mine. De cele mai multe ori, mi le-am așezat exact cum mi-am dorit.

Uneori cu trei oameni.

Alteori cu cinci, șapte sau cincisprezece.

Și a fost și anul în care am avut la masă peste douăzeci de femei.

Petrecerea s-a numit: One Man Allowed.

Pentru că pe mine mă cheamă Man și eram singurul „bărbat” de la masă, cel puțin după nume.

A fost una dintre acele glume simple care devin tema unei seri și pe care le repeți până râde toată lumea.

Prietena mea Diana, din studenție, a venit de la Arad special pentru petrecere, iar sora mea era în vizită din Canada.

Am ieșit pe o terasă și am fost exact atât de gălăgioase cât vă puteți imagina că pot fi peste douăzeci de femei așezate la aceeași masă, ciocnind pahare și râzând în hohote.

De acolo am mers să dansăm într-un club. Nu toate, desigur.

Dar destule cât să continuăm seara exact cum începuse: cu mult zgomot, mult râs și senzația că noaptea ne aparține.

Magie curată.

În alți ani, zilele mele de naștere se mutau la casa de la țară.

Uneori petrecerea începea dimineața și se termina târziu în noapte.

Alteori începea sâmbătă dimineața și se termina abia duminică seara.

Eram câte douăzeci de oameni sau chiar mai mulți.

Cei care nu consumau alcool se întorceau noaptea în oraș și reveneau a doua zi. Alții dormeau la părinții mei, care locuiau aproape.

Iar cei mai mulți rămâneau acolo.

Doamne ferește cum dormeam.

Părinții mei ajungeau uneori să doarmă la vecini, iar noi ocupam cele trei dormitoare și livingul. Dormeam în paturi, pe saltele, pe jos, unde apuca fiecare.

Nu conta.

Petrecerea continua oricum dimineața.

Îmi amintesc una dintre aniversări pentru care am pictat gardul.

Era un gard simplu, din bolțari, încă nefinisat, și mi-am permis să fac pe el exact ce mi-a trecut prin cap. Culori în toate direcțiile, forme fără reguli, o pictură făcută cu libertatea pe care o ai atunci când nimic nu trebuie să iasă perfect.

A ieșit ceva nebunesc, colorat și extraordinar de viu.

Petrecerea aceea a fost, cumva, pe stil tequila.

Cumpărasem trei sticle. Nu ne-au ajuns.

Un prieten a venit mai târziu și a mai adus încă trei.

Doamne ferește.

Nu pentru că scopul era să ne îmbătăm. Eram pur și simplu mulți, muzica mergea tare, oamenii veneau și plecau, iar seara se lungea fără să simțim.

La un moment dat am scos din dulapuri niște cojoace vechi și le-am îmbrăcat.

Am jucat fazan.

Am jucat mimă.

Am dansat.

Am râs.

Iar a doua zi, după micul dejun, am luat-o de la capăt și am mers cu barca pe lac.

Unele dintre prieteniile de atunci au rămas.

Altele s-au îndepărtat.

Unii oameni au devenit doar cunoștințe pe care le întâlnesc din când în când.

Dar uneori, după ani întregi, cineva spune:

— Vai, mai ții minte când era să ne răsturnăm cu barca?

Și, pentru o clipă, ne întoarcem cu toții acolo.

La lac.

La cojoace.

La tequila.

La oamenii care dormeau peste tot.

La diminețile în care petrecerea nu se terminase, doar făcuse o pauză.

Am organizat și alte petreceri, unele mult mai mari și mai complicate decât zilele de naștere.

Am avut, de exemplu, un rol important în organizarea nunții surorii mele.

Pentru mine a fost o provocare adevărată.

Nu am fost niciodată un mare fan al nunților. Nu al căsătoriei, ci al petrecerilor cu două sau trei sute de oameni, unde este aproape imposibil să mulțumești pe toată lumea.

La o nuntă trebuie, înainte de toate, să-i înțelegi pe mire și pe mireasă. Este ziua lor, iar lucrurile ar trebui construite în jurul felului în care ei vor să o trăiască.

Și totuși, inevitabil, încerci să te gândești și la invitați.

La muzică.

La mâncare.

La mese.

La ritm.

La toate lucrurile care pot face ca oamenii să se simtă bine.

Numai că binele este înțeles diferit de fiecare.

Oricât ai încerca, pentru unii muzica va fi prea tare, pentru alții prea încet. Mâncarea va veni prea târziu sau prea devreme. Programul va fi prea lung sau prea scurt.

Iar comentariile de după pot să te micșoreze puțin, tocmai pentru că tu știi cât ai încercat să fie bine pentru toată lumea.

Apoi trece o săptămână, vine altă nuntă și lumea începe să vorbească despre ea.

Nunta surorii mele a ieșit, probabil, cum ies cele mai multe nunți: bine pentru miri și foarte bine pentru o parte dintre invitați.

Eu am simțit că am maximizat tot ce se putea maximiza.

Dar, dintre toate reacțiile, cea mai importantă a fost a surorii mele.

Mi-a mulțumit.

Și atunci am știut că fusese bine acolo unde conta cel mai mult.

O altă petrecere-surpriză a fost cea pe care am organizat-o pentru Adrian, când a împlinit treizeci de ani.

A fost o petrecere reușită.

Am ales un restaurant care, mai târziu în seară, se transforma în club. Am mâncat, am dansat și au fost acolo oameni apropiați nouă, mai ales lui.

Nu-mi pare rău că am organizat-o.

Dar, privind în urmă, cred că atunci am pus puțin prea mult din felul meu de a iubi într-o surpriză care era destinată altcuiva.

Pentru mine, zilele de naștere sunt sărbători mari.

Aproape că le simt în sânge.

Mi se pare firesc ca omul să fie celebrat, ca oamenii care îl iubesc să se adune și să-i arate că ziua în care a venit pe lume contează.

Adrian avea un alt ritm.

Pentru el, ziua de naștere era importantă, dar nu trebuia neapărat să fie fastuoasă. Îi plăcea să i se spună „La mulți ani”, să fie aproape de câțiva oameni și, probabil, îi era suficient.

Eu am încercat să-i transmit entuziasmul meu.

Nu știu dacă am reușit.

Și mult timp mi-a părut rău pentru asta.

Dar regretul era tot raportat la mine și la felul în care eu cred că ar trebui trăită o aniversare.

Lui nu-i părea rău că nu simțea la fel.

Și atunci, de fapt, lucrurile erau în regulă.

Petrecerea aceea m-a învățat ceva ce aveam să înțeleg mai bine abia în timp:

Atunci când faci ceva pentru altcineva, nu este suficient să pui multă iubire în acel gest.

Trebuie să treci și dincolo de tine.

Să-ți asculți intuiția.

Să-l privești pe celălalt așa cum este, nu doar așa cum ai fi tu în locul lui.

Uneori iubirea înseamnă o petrecere-surpriză pregătită în detaliu.

Alteori înseamnă să nu organizezi nimic spectaculos.

Doar să fii acolo.

Și să înțelegi că, pentru omul din fața ta, prezența poate fi întreaga sărbătoare.

Zilele de naștere ale fetelor au fost, aproape de când au început să vorbească, plănuite timp de 364 de zile.

Din momentul în care se termina petrecerea dintr-un an, începea discuția despre următoarea.

Cum va arăta tortul? Cine va fi invitat? Unde va avea loc? Ce temă vom alege?

Într-un an fără o zi, se schimbau decorul tortului, lista invitaților, locul și, uneori, chiar ideea întregii petreceri.

Două lucruri rămâneau însă mereu aceleași.

Primul era entuziasmul. Efervescența aceea cu care poți vorbi luni întregi despre o zi care încă pare foarte departe.

Al doilea era primul invitat din afara familiei:

Sfântul Petru.

Da, Sfântul Petru.

Sfântul Petru este omul magic din casa noastră. Este responsabil cu buna dispoziție, cu replicile potrivite și, uneori, cu ascunderea lucrurilor pe care nu le mai găsim. Este partenerul invizibil de dans și un membru al familiei la fel de iubit ca oricare dintre noi trei.

Prin urmare, la fiecare aniversare, înainte să stabilim lista copiilor, exista deja un invitat sigur.

După ce Amalia a împlinit nouă ani, au început, firesc, discuțiile despre aniversarea de zece ani.

Pentru că ziua ei este vara, în ultimii ani petrecerile se ținuseră în spații de joacă cu piscină. Rezervarea pentru sfârșitul lunii iunie o făceam încă din ianuarie sau februarie, ca să fim sigure că avem locul pe care ni-l dorim, în ziua și la ora potrivite.

Organizarea era precisă.

Și tortul era trecut din timp în calendar.

— Claudia, notează-mă pe data de… Voi avea nevoie de un tort. În săptămâna dinainte îți spun dacă va avea trei sau patru kilograme.

Claudia ne face torturi minunate, cu decoruri simple și curate. Nu am folosit figurine din zahăr sau din marțipan. Când petrecerea a avut o temă, am preferat să cumpărăm figurine care să rămână apoi obiecte de joacă sau amintiri, nu să dispară odată cu ultima felie de tort.

Au fost teme diferite. Vaiana este una dintre cele pe care mi le amintesc cel mai ușor. Pe celelalte va trebui să le caut prin fotografii, pentru că memoria păstrează uneori atmosfera mai bine decât detaliile.

Pentru aniversarea de zece ani voiam însă să trecem într-o ligă puțin diferită.

Pe măsură ce se apropia iarna, a apărut ideea unui film. Poate că, în locul unei alte petreceri la piscină, am putea merge la cinema.

Au urmat luni întregi de întrebări.

Ce film va apărea în iunie?

Cine va putea veni?

Când începe tabăra Amaliei?

Vor fi în oraș prietenii pe care și-i dorește cel mai mult alături?

Ziua ei este în vacanță, iar copiii pleacă la bunici, în concedii sau în tabere. La un moment dat, deși își dorea foarte mult ca anumite persoane să fie acolo, Amalia a decis:

— Știi ce, mami? O să fie exact de ziua mea. Nu mă interesează că pică marți. Cine poate vine și cine nu, nu. Așa e viața. Eu trebuie să-mi țin ziua atunci când e ziua mea.

Mi s-a părut o afirmație incredibil de puternică pentru un copil de nouă ani.

Amalia nu încetează să mă surprindă.

Nici sora ei nu încetează.

Sunt momente în care descopăr în ele o forță interioară atât de limpede, încât nu-mi rămâne decât să mă bucur că există deja acolo și să încerc să nu o stric.

Să o hrănesc și să le ajut să o transforme în ceva autentic.

La începutul anului nu mă gândeam încă la o petrecere-surpriză.

Apoi am realizat că Amalia împlinea zece ani.

Schimba prefixul.

Și mi-am dorit ca ziua aceasta să fie altfel.

Ideea a apărut aproape întâmplător, la finalul unei întâlniri cu o femeie foarte faină, care are o cofetărie în oraș.

— Organizezi și zile de naștere aici?

Mi-a spus că nu avea încă un asemenea pachet.

— Atunci vrei să începi cu mine? Eu vreau să-i fac fiicei mele o petrecere-surpriză. Mă gândeam să duc copiii la film și apoi să venim aici la o prăjitură.

— Tocmai am comandat un proiector, mi-a răspuns. Putem proiecta filmul chiar aici.

Și m-am gândit:

Doamne, cum se pot alinia astrele.

Îmi place expresia aceasta, chiar dacă nu cunosc astrologie și nu știu exact ce înseamnă. Dar uneori lucrurile chiar par să se așeze singure în locurile potrivite.

Proiectorul a sosit. Am primit o listă de filme. I-am arătat-o Amaliei fără să-i spun de ce.

— Nu știm ce va fi la cinema în iunie, i-am spus. Dar hai să ne uităm puțin la lista aceasta. Unele filme le-ai văzut, altele nu. Crezi că ți-ar plăcea vreunul?

Timp de aproape o săptămână s-a uitat singură la trailere pe YouTube.

Erau nouă filme.

Aproape toate aveau universuri Disney, prințese, culori puternice și efecte spectaculoase.

Și totuși, dintre toate, Amalia a ales „Wolfwalkers”.

Un film pe care nu-l văzuse niciodată.

Alegerea m-a surprins nu doar ca mamă, ci și ca om.

Oamenii pe care îi iubesc mă surprind rar. Poate pentru că îi observ atent, îi cunosc, îi anticipez și cred că știu ce vor alege înainte ca ei să aleagă.

Dar atunci când reușesc să mă surprindă, sentimentul este foarte puternic.

Simt admirație față de ei și, într-un fel greu de explicat, față de viață. Îmi amintesc că nu sunt infailibilă, că nu dețin adevărul absolut și că oamenii pe care îi iubesc au în ei lumi întregi pe care eu încă nu le cunosc.

Iar când mă surprind, nu aflu ceva nou doar despre ei.

Aflu ceva nou și despre mine.

„Wolfwalkers” este o fantezie, un mister și, în același timp, o bijuterie emoțională. Toate acestea nu se văd neapărat într-un trailer.

Și totuși, Amalia a văzut acolo ceva.

Poate contrastul.

Poate misterul.

Poate o lume care nu semăna cu celelalte opt filme de pe listă.

Și a ales să o descopere împreună cu prietenii ei.

M-am bucurat mult că a făcut-o, chiar dacă filmul nu a devenit neapărat marele hit al petrecerii. Copiii nu au rămas cu toții fermecați în același fel. Dar cred că fiecare l-a trăit diferit și că tocmai asta i-a dat un loc aparte în ziua aceea.

După alegerea filmului, am început pregătirile propriu-zise.

Am făcut invitația.

Am modificat-o de nenumărate ori.

Am pus chipul Amaliei pe ea și am scris de la început, cât se putea de clar, că petrecerea era o surpriză.

Câteva săptămâni am păstrat totul doar pentru mine.

Apoi am început să trimit invitațiile, fiecare însoțită mai întâi de un mesaj scurt de avertizare:

Să nu vadă copilul.

După aceea venea mesajul mai lung, cu explicațiile, detaliile și rugămintea ca nimeni să nu divulge nimic.

Până și bunicii au aflat destul de târziu.

Nu pentru că nu aș fi avut încredere în ei, ci pentru că știu cât de mult le iubesc pe fete și cât de ușor se poate scăpa, într-o conversație, un cuvânt în plus.

Am rugat pe toată lumea să ajungă cu zece minute înaintea noastră.

Punctualitatea era esențială.

Nu am avut curajul să le cer să parcheze mai departe, deși știam că fetele recunosc mașinile. Din fericire, înainte să intrăm au observat doar două.

Momentul în care Amalia a intrat a fost extraordinar de emoționant.

A fost primită cu „La mulți ani!”, cu flori și de toți oamenii pe care și-i dorea acolo.

Iar ea s-a întors imediat spre mine și s-a aruncat în brațele mele.

Am lăcrimat, bineînțeles, și am strâns-o tare.

Amalia simte lucrurile foarte asemănător cu mine, chiar dacă le exprimă și le transformă altfel.

Și cred că, în clipa aceea, am știut amândouă exact ce se întâmpla.

Nu era doar o petrecere.

Era dovada că fusese văzută.

Că oamenii aceia veniseră pentru ea.

Că, pentru câteva ore, ziua și lumea se așezaseră în jurul ei.

Dincolo de planificarea milimetrică, de confetti, de film, de prăjitura aleasă înaintea mâncării și de toate detaliile pe care le-am pregătit, cred că acesta este lucrul care rămâne.

Nu forma tortului.

Nu decorul.

Nu dacă a avut zahăr sau mai puțin zahăr.

Rămâne ceea ce ai simțit.

Sentimentul că cineva s-a gândit la tine.

Că, pentru un moment, ai fost mai important decât orice altceva.

Uneori este suficientă o îmbrățișare.

Un sărut pe frunte.

Un om care se oprește și este acolo cu adevărat.

Iar când toate acestea vin împreună, sentimentul interior este unul de plin.

Poate că acesta este lucrul pe care îl caut de fiecare dată când organizez ceva pentru oamenii pe care îi iubesc.

Nu perfecțiunea.

Nu decorul care să arate impecabil.

Nu meniul și nici numărul invitaților.

Ci sentimentul.

Pentru că ceea ce simți într-un anumit moment se așază în tine și participă, fără să-ți dai seama, la omul care vei deveni.

Experiențele trăite ne făuresc pentru viitor.

Ne amintim cel mai bine lucrurile care ne-au atins puternic, fie în bine, fie în rău.

Cele dureroase se mai estompează uneori. Nu le păstrăm întotdeauna cu aceeași claritate.

Dar asta nu înseamnă că nu ne-au construit și ele.

Pe cele frumoase, însă, ni le dorim din nou.

Poate nu în aceeași formă.

Poate mai bogate.

Mai luminoase.

Mai înflorite.

Mai bujori.

Poate că acesta este cel mai frumos lucru pe care îl putem oferi oamenilor pe care îi iubim:

Nu pot fi tot timpul lângă tine.

Dar când sunt, sunt cu totul.

Și chiar și atunci când nu sunt, vreau să știi și să simți că rămân acolo.

 

 

Coloana sonoră recomandată  AURORA – Running with the Wolves