Lasă-l să plece. Uneori, drumul spre tine începe departe de casă.

În viață avem multe examene. Unele vin cu subiecte clare, cu date stabilite și cu rezultate trecute într-un catalog. Altele apar fără să ne anunțe nimeni că suntem, de fapt, în mijlocul unei probe.

Și mai sunt acelea care încep aproape nevinovat. Dintr-un joc. Dintr-o provocare. Dintr-un „hai să vedem”. Dintr-un pariu pe care îl accepți fără să știi exact ce vei descoperi despre tine până la final.

Uneori, cele mai frumoase bătălii nu sunt cele pe care le câștigi în fața altora, ci cele în urma cărora ajungi să scoți din tine o variantă care îți place mai mult.

Poate tocmai de aceea, în ultimele zile, m-am gândit din nou la două dintre experiențele care m-au schimbat cel mai mult în anii studenției. Două experiențe pe care le-aș recomanda astăzi aproape oricărui tânăr care are posibilitatea să le trăiască și oricărui părinte care se întreabă dacă merită să-și încurajeze copilul să plece pentru o vreme departe de casă.

Erasmus și Work and Travel.

Nu pentru diplome. Nu pentru fotografii. Nici măcar pentru locurile văzute.

Ci pentru omul care se întoarce acasă.

Eu mi-am dorit foarte devreme independența. Să văd cum este să fiu singură, pe cont propriu, într-un loc în care nimeni nu mă cunoaște și în care trebuie să-mi construiesc singură zilele, alegerile, prieteniile și soluțiile.

Erasmus mi-a dat una dintre primele astfel de ocazii.

Work and Travel mi-a dus lecția mai departe.

 

Salonic, 2002

Experiența mea Erasmus a început la finalul lui octombrie 2001. Eram studentă în anul al doilea când s-au afișat locurile pentru bursele Erasmus.

Nu mai fusesem niciodată plecată din țară, iar ideea mi s-a părut în același timp fascinantă și puțin înfricoșătoare. Așa că mi-am depus dosarul.

O singură opțiune: Universitatea din Salonic, Grecia.

Nu cred că am avut foarte multe așteptări. Programul Erasmus începea deja să prindă aripi în perioada aceea și, chiar dacă după primul an de facultate aveam note bune, nu am îndrăznit să sper prea tare. Cel puțin nu la nivel conștient. Probabil subconștientul meu lucra ceva mai bine pentru mine.

După aproximativ trei săptămâni am aflat rezultatul.

Fusesem acceptată.

Era decembrie, iar în februarie 2002 urma să plec pentru aproape șase luni în Grecia.

Mama și tata erau foarte mândri și, în aceeași măsură, îngrijorați. Sora mea a fost pur și simplu încântată: „Abia aștept să vin în vizită la tine și să vedem locuri frumoase din Grecia.”

Iar pentru el, bărbatul din viața mea de atunci, primul bărbat pe care l-am iubit, a fost mândrie pură.

Îmi spunea de multă vreme că sunt mult peste ceea ce cred eu despre mine, iar acceptarea bursei a fost, într-un fel, prima confirmare venită și din altă parte că poate avea dreptate.

Nu-mi amintesc să fi existat nici măcar pentru o clipă acel „vei fi plecată luni întregi, ce se va întâmpla cu noi?”. A luat lucrurile exact așa cum erau și, privind în urmă, cred că a gestionat situația mult mai matur decât aș fi reușit eu în locul lui la vârsta aceea.

Despre cele aproape șase luni petrecute în Grecia sunt foarte multe de povestit.

Doar că începutul lor a fost… ușor traumatizant.

Am plecat cu trenul din București spre Salonic. Aveam loc într-o cușetă și am rămas singură în compartiment. Fusesem avertizată să țin ușa încuiată, mai ales pe timpul nopții și mai ales pe teritoriul Bulgariei. Eram o fată de 20 de ani care călătorea singură pentru prima dată în afara țării, iar ai mei vedeau, firesc, toate pericolele posibile.

Culmea este că prin Bulgaria nu s-a întâmplat absolut nimic.

Problema a apărut la granița cu Grecia.

Un vameș tânăr, probabil în jur de 30 de ani, mi-a luat pașaportul pentru control. Când s-a întors în tren și a început să înapoieze documentele călătorilor, pașaportul meu nu a mai venit.

Explicația lui era simplă: nu voia să mi-l dea înapoi până nu acceptam să mă întâlnesc cu el și până nu îi dădeam numărul meu de telefon. Urma, spunea el, să vină la Salonic și să ieșim împreună la cină.

Pentru mine, la 20 de ani, plecată pentru prima dată singură din țară și foarte îndrăgostită de bărbatul care mă aștepta acasă, situația a fost un șoc.

Am încercat să refuz.

Apoi vameșul a plecat cu pașaportul meu.

Minutele au început să treacă. Trenul urma să plece. După aproape douăzeci de minute s-a întors și mi-a spus, în esență, că fără pașaport nu pot continua călătoria și că va trebui să cobor din tren.

Nu aveam experiență, nu aveam pe nimeni lângă mine și eram în fața unui om în uniformă care controla în acel moment ceva esențial pentru mine: posibilitatea de a-mi continua drumul.

Așa că am făcut singurul lucru pe care am simțit atunci că îl pot face.

I-am dat numărul meu de telefon.

Mi-a întins pașaportul, dar înainte să plece s-a aplecat spre mine și m-a sărutat. Am încremenit pentru o secundă, apoi l-am împins.

El părea mulțumit. Avea numărul meu și, din documente, știa inclusiv unde urma să locuiesc în Salonic.

Eu am rămas cu frica.

Câteva săptămâni după aceea m-am gândit că ar putea apărea. Nu a apărut niciodată.

Poate că astăzi aș reacționa diferit. La 20 de ani am reacționat cum am putut.

A fost una dintre primele mele întâlniri reale cu felul în care un om se poate folosi de uniformă, de statut sau pur și simplu de avantajul pe care îl are într-un anumit moment pentru a-l pune pe celălalt într-o situație în care un „nu” devine foarte greu de spus.

Mi-ar fi plăcut să învăț lecția altfel.

Dar aceasta a fost prima mea noapte în drumul spre Erasmus.

 

O cameră mică și o lume foarte mare

Am ajuns în Salonic și, fără să-mi dau seama atunci, am început să-mi construiesc unul dintre ritualurile pe care le-am păstrat mult timp după aceea: la orice plecare și la orice sosire într-un loc nou, mănânc o înghețată.

Așa că primul lucru pe care l-am făcut în gara din Salonic a fost să-mi cumpăr una.

După înghețată, am luat un taxi și am plecat spre strada Matsi, unde urma să locuiesc pentru următoarele luni.

Am avut un noroc extraordinar.

Fusesem repartizată în ceea ce noi numeam „căminul mic”, deși în realitate era o vilă cu trei niveluri. Camera mea era mică. Foarte mică. Mică-mică-mică. Dar era doar a mea. Aveam baie și, mai ales, aveam răsăritul pe balcon.

Și aveam oamenii.

Doamne, ce oameni!

Italieni, spanioli, greci, francezi, belgieni, englezi, români. Un amestec de limbi, temperamente și feluri de a vedea viața care, pentru o fată care nu mai ieșise până atunci din România, era aproape amețitor.

Cea mai bună prietenă a mea de acolo a devenit o studentă din Anglia. Am fost foarte apropiată de un italian și de un belgian. Mai era și un român din Iași. Și apoi erau ceilalți, mulți, fiecare cu povestea lui.

Am stat în Salonic din februarie până spre august. O parte dintre colegi au început să plece la finalul lui iunie. N-am fost ultima care a plecat, dar am sentimentul că am încercat să trăiesc fiecare zi până la capăt.

Ieșeam la taverne câte zece, doisprezece, cincisprezece oameni. Fiecare comanda câte un aperitiv, iar farfuriile circulau de la unul la altul. Gustam toți din toate. Mese lungi, gălăgioase, cu francezi, italieni, spanioli, români și greci vorbind unii peste alții.

O efervescență extraordinară.

Prima mea ieșire într-o discotecă din Salonic a fost însă ceva mai puțin romantică.

După nici o oră voiam să plec. Nu puteam respira de câți bărbați veneau spre mine. Insistau, se apropiau prea mult, iar eu habar nu aveam cum să gestionez genul acesta de atenție.

Fetele mi-au explicat imediat soluția lor:

„Pune-ți un inel pe inelarul mâinii stângi.”

În Grecia, mi-au spus ele, dacă un bărbat vede ceva care seamănă cu o verighetă, de obicei respectă semnalul.

Și, până la urmă, eu chiar eram „a unui bărbat”. Cel puțin așa simțeam la 20 de ani.

Așa că mi-am pus inelul.

Și nu a mai coborât de pe deget cât am stat în Grecia.

Funcționa spectaculos.

Existau și serile liniștite, cele în care rămâneam în vilă, vorbeam, ascultam muzică, râdeam și italienii mai primeau câte un colet misterios de acasă.

Țin minte primul astfel de colet. Înăuntru era o carte foarte groasă, cu scris mic, doar că în mijloc paginile fuseseră decupate într-un dreptunghi perfect.

Acolo se afla o mică pungă cu… să-i spunem „tutun”.

Nu era tutun.

Într-o zi i-am povestit surorii mele, într-un e-mail foarte detaliat, una dintre experiențele mele cu acele „țigări”: ce fumasem, cum mă simțisem, cât râsesem.

Doar că exact acela a fost primul e-mail pe care mama a decis să-l citească împreună cu sora mea.

Mama n-a vorbit cu mine două săptămâni. Din fericire, doar două.

Astăzi râd. Atunci nu râdeam chiar atât de tare.

Dar și asta făcea parte din plecare: începeam să fac alegeri pe care părinții mei nu le-ar fi făcut pentru mine. Unele bune, unele discutabile și unele despre care poate ar fi fost mai bine să nu scriu tocmai în primul e-mail citit de mama.

 

Și totuși, eram acolo să învăț

Dincolo de toate poveștile de viață, exista, firesc, și partea academică.

Mergeam la cursuri, lucram, învățam. Pentru mine totul se desfășura în limba engleză.

Unul dintre cele mai importante momente ale experienței Erasmus a venit însă complet pe neașteptate.

Într-o zi eram la curs când am fost rugată să ies din sală.

Pe hol mă aștepta decanul facultății mele din România.

Îl cunoșteam bine. Îmi fusese profesor un an întreg și fusese unul dintre oamenii care mă susținuseră la interviul final pentru bursă. Simțeam că avusese încredere în mine și că văzuse foarte bine studenta care puteam să fiu.

Nu știam că urma să vină la Salonic. Avusese o întâlnire oficială la universitate și discutase cu profesorii mei de acolo.

Țin minte și astăzi ce mi-a spus:

„Alexandra, de mult nu am mai fost atât de impresionat cum am fost astăzi de felul în care au vorbit profesorii tăi despre tine.”

Apoi mi-a mulțumit pentru felul în care reprezentam facultatea și pentru amprenta pe care reușisem să o las acolo.

Pentru mine, la 21 de ani, a contat enorm.

Eram perfecționistă și atunci. Îmi plăcea să-mi stabilesc ceva și să bifez acel lucru cât puteam eu de bine. Dar una este să primești la final niște note într-un document și cu totul altceva este ca un profesor care te cunoaște de acasă să ajungă, fără ca tu să știi, în universitatea în care studiezi și să audă de la alți profesori cum ești văzut acolo.

A fost încă una dintre acele confirmări venite din exterior care mă obligau să mă uit puțin diferit la mine însămi.

Și cred că atunci s-a consolidat în mine ceva ce am păstrat până astăzi: convingerea că, atunci când aleg să fac un lucru, merită să-l fac cât pot eu de bine.

Nu pentru laudă. Nu pentru diplomă.

Ci pentru mine.

 

Să-ți fie dor și să trăiești, totuși

Pentru mine, Salonicul a rămas un loc de suflet.

Pentru partea academică. Pentru oamenii pe care i-am cunoscut acolo. Pentru cele două săptămâni petrecute cu sora mea, când a venit să mă viziteze și am luat Grecia la picior.

Pentru aventura de la Meteora, privită noaptea aproape numai sub lumina unei luni perfecte.

Pentru feribotul spre Santorini.

Pentru cele aproape două luni în care am lucrat într-un restaurant chinezesc și pentru frica mea absolut sinceră de șarpele înghețat din congelator.

Pentru rețetele pe care le-am învățat de la bucătarul de acolo.

Și, poate cel mai mult, pentru dor.

Pentru dorul după oamenii de acasă și, în același timp, pentru independența pe care am câștigat-o tocmai învățând să trăiesc cu el.

E greu să-ți fie dor.

Uneori, foarte greu.

Dar există ceva extraordinar în momentul în care înțelegi că poți să iubești enorm oamenii pe care i-ai lăsat acasă și, totuși, să nu-ți oprești viața în loc în absența lor.

Să-ți fie dor și să mergi la cursuri.

Să-ți fie dor și să râzi până dimineața cu niște oameni pe care cu câteva luni înainte nici nu-i cunoșteai.

Să-ți fie dor și să muncești.

Să-ți fie dor și să vezi locuri noi.

Să-ți fie dor și, cu toate acestea, să crești.

Independența nu înseamnă să nu mai ai nevoie de oameni.

Nu înseamnă să nu-ți fie dor.

Înseamnă să poți rămâne întreg chiar și atunci când oamenii pe care îi iubești nu sunt lângă tine. Să duci dorul cu tine, fără să-l lași să-ți ia experiența pe care o trăiești.

Și să te întorci acasă puțin alt om decât cel care a plecat.

Pentru mine, asta este reușita unei experiențe bine trăite: să nu rămână doar o poveste frumoasă pe care o spui peste ani, ci să lase ceva în omul care devii.

 

America, 2003

La puțin timp după ce m-am întors acasă, mi-am depus dosarul pentru Work and Travel, pentru vara lui 2003.

Cred că am avut curaj tocmai pentru că Grecia mă întărise. Știam deja cum este să pleci de acasă, să-ți fie dor și să te descurci singur.

În teorie, urma să plec împreună cu cea mai bună prietenă a mea.

În practică, lucrurile s-au așezat altfel și am ajuns să plec cu prietenii ei.

Iubitul meu rămânea, din nou, acasă.

Pe măsură ce se apropia plecarea, vitejia cu care îmi depusesem dosarul începea să se mai topească. Cel mai greu îmi era să-l las pe el în urmă.

Relația noastră era atât de pură și de drăgăstoasă, încât știam că dorul avea să facă ravagii.

Atunci tata a încercat să mă întărească. Mi-a spus ceva care m-a urmărit mulți ani și poate, într-un fel, mă mai urmărește și astăzi.

Ideea lui era că atunci când intervine distanța într-o relație, femeia trebuie să fie mai înțelegătoare și că ceea ce se întâmplă în perioada aceea nu ar trebui neapărat luat ca definitoriu pentru relația în sine.

Astăzi o privesc diferit.

Cred că o perioadă de distanță nu trebuie să definească singură o relație. Dar nu mai cred că înțelegerea este responsabilitatea femeii.

În relațiile care contează cu adevărat, înțelegerea trebuie să circule în ambele sensuri.

Și am plecat.

America avea să fie cu totul altceva decât Grecia.

Însemna muncă. Multă muncă. Și distracție pe unde mai încăpea.

Mi-am făcut permisul de conducere în România special pentru plecare, pentru că toată lumea îmi spunea că în America nu te poți descurca fără mașină.

În primele opt zile nu puteam începe lucrul pentru că așteptam permisul de muncă. Urma să lucrez într-un parc de distracții, așa că, până au venit actele, m-am distrat, am fost prin parc și am băut pentru prima dată în viața mea țuică.

Da. Țuică.

Doamne ferește.

Am băut țuică de două ori în viața mea. Atunci a fost prima oară. A doua oară eram răcită și soțul unei prietene mi-a dat țuică cu piper drept tratament.

Nu faceți asta.

Este oribilă.

Nu spun același lucru despre limonada cu piper.

Limonada cu piper este perfectă.

Dar ea... merită o altă poveste pe blog.

 

După cele opt zile de grație, însă, America a început cu adevărat.

Lucram aproximativ douăsprezece ore pe zi într-un parc de distracții din zona Chicago și locuiam la aproape o oră distanță.

Am rezistat în ritmul acesta aproape două luni.

Apoi am plecat în Orlando, unde locuia Diana, prietena surorii mele, împreună cu logodnicul ei american.

Avea o casă frumoasă, cu piscină.

Și șerpi. Mulți șerpi. Noroc cu plasa din jurul piscinei.

La câțiva pași era un lac cu crocodili.

Pentru cineva ca mine, care are o frică aproape ancestrală de șerpi, Florida nu era tocmai decorul ideal.

Mergeam pe jos spre stația de autobuz ca să ajung la unul dintre cele două locuri de muncă pe care le aveam în Orlando și, la început, nici măcar nu știam cum să calc pe trotuar din cauza șopârlelor acelea mici care mișunau peste tot.

Până la urmă, m-am obișnuit.

Cu șopârlele.

Nu cu șerpii.

 

Cât valorează o săptămână de muncă

În Orlando am avut una dintre primele mele lecții adevărate despre bani.

Într-o seară am ieșit la restaurant cu cei doi oameni în casa cărora locuiam și am decis să plătesc eu masa pentru toți trei.

Era firesc. Ei mă găzduiau, nu plăteam chirie, iar în alte seri plătiseră ei.

Doar că, atunci când am văzut nota și am realizat că tocmai lăsam pe masa acelui restaurant aproape munca mea dintr-o săptămână, m-a durut efectiv sufletul.

Cred că a fost unul dintre primele mele șocuri financiare adevărate.

Cât de greu câștigi banii.

Și cât de repede îi poți da.

Există o diferență uriașă între a ți se spune asta și a sta cu nota în față, știind exact câte ore din viața ta sunt scrise pe bucata aceea de hârtie.

Am plătit.

Și nu am regretat.

La fel cum nu regret nici banii pe care i-am cheltuit în vara aceea pe experiențe.

Cu cei doi am mers la o nuntă americană care mi s-a părut absolut minunată. Simplă, fără darul de nuntă cu care eram obișnuită acasă, cu muzică bună, cocktailuri, mese decorate cu nisip și mici acvarii.

Mi-a plăcut atât de mult ideea, încât am furat-o. Ani mai târziu, la propria mea nuntă, am avut și eu acvarii pe mese.

Am mers în parcuri de distracții. Am fugit în mici escapade de weekend la West Palm Beach. Am cunoscut oameni. Am văzut un alt fel de viață.

Și, pentru câteva zile, am văzut și „visul american” prin ochii unui sirian, care mă plăcea destul de evident.

Nu a existat nicio poveste romantică între noi. Eu eram „dată”.

Dar el m-a purtat prin povestea lui și mi-a arătat America dintr-un unghi pe care nu-l văzusem până atunci.

Ajunsese acolo cu foarte puțin și muncise   ani întregi pentru alții, cât era ziua de lungă, prin benzinării

După aproximativ șapte ani reușise să-și deschidă propria afacere.

După încă cinci avea deja un mic lanț de benzinării.

Avea casa lui, amenajată aproape exclusiv cu mobilă și covoare aduse din Siria. Era foarte mândru de rădăcinile lui și, în același timp, foarte mândru de tot ceea ce reușise să construiască în America.

Putea să plece pentru câteva nopți la Las Vegas și să arunce cu bani în stânga și în dreapta, îmi vorbea despre diamante și despre o viață în care aproape orice putea fi cumpărat. Aș fi putut, probabil, să-l aleg. Îmi punea lumea la picioare. Dar mirajul banilor nu era ceea ce îmi doream. Nici măcar la 22 de ani.

Era, într-un fel, imaginea aceea clasică a visului american: pleci aproape de la zero, muncești enorm, construiești, riști și, dacă lucrurile se așază, ajungi să ai mult mai mult decât ai fi îndrăznit să speri la început.

Doar că îi lipsea ceva. Femeia pe care și-o dorea lângă el. Eu nu puteam fi aceea. Eram îndrăgostită și eram, cum spuneam atunci, „dată”.

Dar sper sincer că timpul i-a adus-o. Pentru că, dintre toate lucrurile pe care le avea, acela părea să fie singurul pe care banii nu reușiseră să i-l cumpere.

Am muncit mult vara aceea. Am făcut și bani. Nu foarte mulți, pentru că am ales să și cheltuiesc o parte dintre ei pe lucrurile pe care voiam să le trăiesc.

Dar experiențele au meritat.

America nu mi-a dat același tip de libertate pe care mi-l dăduse Grecia.

Grecia mă învățase că pot trăi departe de casă.

America m-a învățat cât valorează o oră din viața mea.

M-a învățat să calculez, să aleg, să renunț la unele lucruri ca să-mi permit altele și să înțeleg că, uneori, cei mai bine cheltuiți bani sunt cei care nu rămân în cont, ci se transformă în ceva ce vei povesti cu zâmbetul pe buze douăzeci de ani mai târziu.

Lasă-l să plece

Ce i-aș spune astăzi unui părinte?

Inclusiv mie, ca părinte?

Lasă-ți copilul să-și trăiască experiențele.

Încurajează-l să nu-i fie teamă. Și, poate la fel de important, încearcă să nu-ți fie ție teamă.

Erasmus, Work and Travel și alte programe de acest tip sunt, totuși, experiențe destul de bine delimitate. Există cadre, reguli, oameni la care poți apela și o anumită plasă de siguranță.

Dar, în interiorul acelui cadru, copilul tău va fi nevoit să se descurce singur.

Și tocmai asta este valoarea.

Învață-l cum să reacționeze în situații-limită. Vorbește cu el despre riscuri. Dă-i instrumentele de care are nevoie. Dar apoi dă-i și aripile.

Pentru că sunt lucruri pe care nu le poate învăța cu adevărat cât timp tu ești mereu la doi pași distanță, gata să repari, să explici sau să alegi în locul lui.

Unele lecții se așază altfel când trebuie să găsești singur soluția.

Când îți administrezi singur banii.

Când îți este dor și nu poți veni acasă în seara aceea.

Când trebuie să spui „nu”.

Când trebuie să ceri ajutor.

Când greșești și tot tu trebuie să repari.

Când descoperi că poți.

Și poate că exact asta este una dintre cele mai grele lecții pentru noi, ca părinți: să înțelegem că a ne proteja copiii nu înseamnă să îi ferim de orice experiență.

Uneori înseamnă să-i pregătim cât putem de bine și apoi să avem curajul să-i lăsăm să plece.

Pentru că, uneori, cel mai frumos lucru pe care îl putem face pentru ei nu este să le ținem drumul perfect drept.

Este să le dăm suficiente rădăcini cât să știe unde este acasă și suficiente aripi cât să afle cine sunt atunci când sunt departe de el.

 

🎵 Coloană sonoră: Supertramp – Take the Long Way Home

 

🖤  🖤

Pentru Vanessa și Mirella.

Nu veți fi uitate.