Între verile mele și verile lor

Am crescut toată viața la bloc.

Dar verile mele adevărate se întâmplau la bunicii din partea mamei.

Pe bunicii din partea tatălui meu i-am pierdut devreme și n-am apucat să petrec prea mult timp cu ei. În schimb, la ceilalți bunici îmi petreceam aproape toată vacanța de vară, pentru că părinții mei lucrau.

Și cred că unele dintre cele mai frumoase amintiri ale copilăriei mele au rămas acolo.

Îl așteptam pe bunicul la gară, când venea cu trenul de la lucru, pe la patru. La întoarcere se oprea la bar, îmi cumpăra un suc și își lua și el ceva.

Pe bunica o ajutam prin bucătărie.

Dădeam de mâncare la porci și la găini.

Mergeam și la vacă.

Sora mea avea plăcerea să stea cu cana când se mulgea. Mie mi se părea îngrozitor de scârbos.

Laptele nu mi-a plăcut niciodată.

Dar cățeii, da.

Cu cățeii mă jucam mult.

Și, dintre toate plăcerile verilor de atunci, una a rămas de departe preferata mea:

stăteam desculță.

Toată vara.

Prin curte, prin iarbă, prin praf, peste tot.

Îmi amintesc iubirea bunicii mele pentru mine. Îmi amintesc voia bună de dimineața până seara. Îmi amintesc libertatea aceea simplă, în care ziua părea nesfârșită și nimeni nu se grăbea nicăieri.

Și, fără să-mi dau seama atunci, acolo am învățat multe dintre lucrurile pe care le-am dus mai departe cu mine.

Iubirea pentru animale.

Iubirea pentru mersul desculț.

Bucuria lucrurilor simple.

Așa a început.

Și a început bine.

Se întâmpla în clasa a XII-a.

Cu puțin timp înainte să se termine școala, am început să am probleme la ochi. Am făcut un ulcior. La început nu părea nimic grav. S-a vindecat, dar apoi a apărut altul la celălalt ochi. După el, încă unul. Și încă unul.

Patru, unul după altul.

La al patrulea, lucrurile s-au inflamat atât de tare încât pleoapa mi s-a închis aproape complet și nu mai vedeam cu ochiul drept.

Fusesem la medic și până atunci eram sub tratament, dar într-o dimineață n-am mai putut deschide ochiul deloc.

Am ajuns la urgență.

Acolo a fost nevoie de o mică intervenție. Ochiul a fost pansat și medicul mi-a spus foarte clar că nu am voie să citesc, să repet, să-mi forțez nici celălalt ochi.

Mai erau șapte zile până la bacalaureat.

Sfatul lui a fost să nu mă prezint.

Pentru mine a fost un șoc.

Normal că voiam să-mi dau bacul.

Normal că voiam să merg mai departe, la facultate.

Normal că nu voiam să rămân în urmă.

Și nici măcar nu puteam să plâng liniștită. Dacă plângeam, mă durea mai tare și mi se umfla și celălalt ochi.

Așa că, bineînțeles, eu citeam.

Repetam.

Cu un ochi pansat și cu celălalt cât puteam.

Nu voiam să pierd bacul.

Totul se întâmplase într-o duminică.

Lunea următoare începea bacalaureatul.

Iar luni, tata mi-a adus un cățel.

Un pui mic.

O fetiță.

Chiar dacă stăteam la bloc.

Nu-mi amintesc perfect reacția mamei, dar bănuiesc că entuziasmul ei nu a fost chiar la nivelul nostru.

Cățelușa stătea pe balcon, făcea mizerie, rodea tot ce putea și, evident, avea toate calitățile necesare ca să transforme apartamentul într-un mic dezastru.

Eu, în schimb, stăteam toată ziua cu ea în brațe.

O adoram.

Și ea mă adora.

Numele?

Fetița.

Am avut mai mulți câini cu numele acesta. Nu știu exact de ce creativitatea noastră se oprea atât de repede când venea vorba de nume, dar Fetița era Fetița și i se potrivea perfect.

În săptămâna aceea m-a ținut departe de plâns.

M-a făcut să zâmbesc.

M-a ținut ocupată.

Și, într-un fel pe care atunci poate nici nu l-am înțeles, mi-a dat putere.

Repetam cu ea lângă mine.

O țineam în brațe.

Și parcă vedeam puțin mai bine cu un singur ochi dacă o aveam acolo.

Lunea următoare m-am dus la bacalaureat.

L-am dat.

Și l-am terminat cu bine.

Dar ceea ce mi-a rămas cel mai puternic din săptămâna aceea nu este examenul.

Este tata, care a știut ce să facă pentru ca eu să zâmbesc în loc să plâng.

Și Fetița.

Un suflet mic și complet nevinovat, care simțea cât de mult o iubeam și îmi răspundea exact la fel.

După bacalaureat, Fetița s-a mutat la casa noastră de la țară.

A trăit mulți ani.

A făcut mulți pui.

Eu am plecat la facultate și viața mea a început să se ducă în altă direcție.

Săptămâna aceea în care am stat nedespărțite n-a mai revenit niciodată.

Dar Fetița a rămas în sufletul meu.

Și îmi place să cred că și eu am rămas în al ei.

După Fetița, a venit Matsi.

O broscuță țestoasă.

Și, spre deosebire de cățelul care mă adora, Matsi era o mică sălbatică.

Când mă vedea, sărea de pe bucata ei de lemn din acvariu direct în apă și se ascundea cât putea de bine.

Nu știu de ce.

Eu chiar o iubeam.

O primisem cadou în anul III de facultate, după experiența mea Erasmus din Grecia, și i-am dat numele străzii pe care locuisem în Salonic:

Matsi.

Numele acela are și astăzi o rezonanță fantastică pentru mine. De câte ori mă întorc în Salonic, mă duc să văd strada Matsi.

Așa că, într-un fel, broscuța mea purta cu ea și o bucată din Grecia.

Matsi a venit să locuiască împreună cu mine la Oradea, în apartamentul în care stăteam în chirie cu buna mea prietenă Diana.

Diminețile noastre aveau un ritual destul de unilateral.

Eu mă trezeam.

Matsi mă vedea.

Și Matsi sărea ca nebunatica în apă, ca să nu fie nevoită să socializeze cu mine.

Avea o lampă care îi ținea de cald și uneori o priveam de la distanță cum stătea sub lumină, cu gâtul întins spre căldură.

Exact cum fac eu cu soarele.

Poate de aceea îmi era atât de dragă.

La un moment dat, Matsi s-a îmbolnăvit.

Era ianuarie.

Era ger.

Și iernile de prin 2003 erau cu totul altceva decât cele din 2026.

Stăteam la capătul orașului și am vorbit la telefon cu un veterinar. Mi-a spus că trebuie neapărat să o vadă, dar să am foarte mare grijă să nu stea în frig.

Nu aveam prea mulți bani pe atunci.

Bursa de studentă nu era tocmai un buget din care să-ți permiți taxiuri.

Dar pentru Matsi am luat taxiul.

Nu voiam să-i fie frig.

Veterinarul a consultat-o și mi-a spus că avea conjunctivită.

Mi-a explicat că este o boală destul de frecventă la țestoase și că îi va face tratament, dar că șansele să nu supraviețuiască erau mari.

Eu nu l-am crezut.

Era conjunctivită.

Conjunctivita se tratează.

Nu mori de conjunctivită.

Cel puțin așa gândeam eu.

I-a făcut o injecție și am dus-o înapoi acasă.

După trei zile, Matsi a murit.

Și am fost foarte tristă.

Chiar dacă ea nu mă iubise niciodată în felul în care o iubeam eu.

Sau, cel puțin, nu știuse să-mi arate.

Eu o iubeam pentru că îmi era drag omul care mi-o dăruise.

O iubeam pentru că purta numele unei străzi care însemna enorm pentru mine.

O iubeam pentru felul în care stătea sub lampă, cu gâtul întins spre căldură.

Și chiar dacă îi fusese mereu puțin frică de mine, îmi imaginam că, dacă va mai crește, într-o zi va înțelege că am grijă de ea.

După ce a murit, am adus-o acasă.

Am îngropat-o în curtea de la țară.

Aveam nevoie să știu că rămâne acolo, aproape.

Nu știu cât de mult m-a iubit Matsi.

Probabil mult mai puțin decât am iubit-o eu.

Dar asta nu înseamnă că n-a lăsat ceva.

Pentru că, într-un mod foarte discret, fără să vină vreodată spre mine și fără să-mi ceară nimic, mi-a oferit și ea căldură.

Numai că a ei nu se vedea.

După ce am terminat facultatea, m-am întors acasă.

O vreme am locuit din nou cu părinții mei. Nu foarte mult, cam un an și jumătate. Apoi ei s-au mutat în casa de la țară, în satul în care copilărisem eu.

Locul în care umblasem desculță prin iarbă.

Locul în care acum copilăresc și fetele mele.

În 2006 am făcut o ieșire la o cabană la munte, împreună cu prietene, prieteni și câțiva colegi de la bancă.

Era o cabană izolată, undeva sus, în mijlocul naturii.

Ne-am plimbat puțin.

Am stat prin curte.

Ne-am întins pe o pătură.

Și, încă din prima zi, au început să ne dea târcoale două pisicuțe.

Doi pui născuți, se vedea, mai degrabă în libertate decât printre oameni.

Una era puțin mai mare.

Cealaltă era mică, gri, sură și absolut adorabilă.

Și complet sălbatică.

Sau cel puțin așa îi spuneam eu.

Mă zgâria de numa-numa, dar în același timp venea și se așeza lângă mine pe pătură și apoi nu se mai mișca de acolo.

În weekendul acela s-a atașat atât de tare de mine încât ajunsese să fie permanent printre picioarele mele.

Eu nu fusesem niciodată omul pisicilor.

Până la ea.

La sfârșitul weekendului am luat-o cu mine acasă.

Stăteam la bloc și mi-era groază să o las singură toată ziua. În perioada aceea lucram foarte mult.

Exagerat de mult.

Mult prea mult.

Așa că am vorbit cu tata și, cu entuziasmul ceva mai moderat al mamei, am dus-o la casa de la țară.

Numele ei nu putea fi altul.

Matsi.

Nu am putut să renunț la numele acela.

Noaptea, tata o ținea în pod, ca să nu plece.

Și bine făcea.

Eu mergeam seara să o văd. Nu în fiecare zi, dar aproape din două în două zile.

O luam în brațe.

Ne uitam la televizor.

Ea adormea lipită de mine.

Și, din când în când, se trezea și mă privea cu ochișorii ei mici, migdalați.

Nu mă săturam nici să o țin în brațe, nici să o iubesc.

Până într-o zi în care tata a hotărât că venise vremea să o lăsăm puțin mai liberă.

A ieșit din curte.

Și nu s-a mai întors.

Două zile mai târziu am găsit-o într-un șanț.

Nu fusese lovită accidental de o mașină.

Sfârșitul ei fusese provocat intenționat de un om cunoscut în sat pentru cruzimea față de animale.

Și asta mă apasă și astăzi.

Am vrut să merg la poliție.

Părinții mei m-au oprit. Omul acela avusese probleme grave cu legea, iar persoana care văzuse ce se întâmplase nu ar fi avut curajul să depună mărturie.

Nu aveam dovezi.

Aveam doar furie.

Și neputință.

Uneori îmi spun că viața are felurile ei de a așeza lucrurile.

Poate chiar karma, dacă vrem să-i spunem așa.

Povestea lui Matsi are un final trist.

Și cred că de acolo mi-a rămas ceva.

N-am mai reușit să mă atașez cu adevărat de o altă pisică.

Nu știu dacă voi putea.

Dar, teoretic, cred că da.

Pentru că ceea ce mi-a oferit ea și ceea ce i-am oferit eu, chiar dacă pentru atât de puțin timp, nu este ceva ce merită trăit o singură dată în viață.

Poate că anul viitor voi avea din nou o pisică.

Un lucru însă știu sigur:

nu va ieși din casă.

Și nu o va chema Matsi.

Nu pentru că aș vrea să uit.

Ci tocmai pentru că nu vreau să înlocuiesc nimic.

Dacă va exista o altă pisică în viața mea, vreau să fie o poveste nouă.

Cu iubire.

Cu grijă reciprocă.

Cu propriul ei nume.

Și cu dreptul de a nu purta povara unei povești care a fost înaintea ei.

În decembrie 2018, mă întorceam noaptea de la petrecerea de Crăciun a companiei în care lucram.

Era târziu.

Două, poate trei dimineața.

Era frig, era puțină zăpadă și mă întorceam spre casa părinților mei, unde dormea Amalia.

Și, la un moment dat, pe drum, am văzut un pui de cățel.

Mic.

Zgribulit.

Murdar.

Pierdut.

Era efectiv în mijlocul drumului.

Am oprit mașina.

L-am luat.

L-am pus lângă mine și am plecat cu el acasă.

Ajunsă la părinții mei, am improvizat repede un culcuș într-o cutie, am pus cutia în baie și i-am dat de mâncare.

Era speriată.

Îi era frică.

Așa că am lăsat-o să doarmă.

Dimineața, când s-a trezit casa, săraca mama s-a trezit, din nou, cu un animal în casă.

Și, ca de obicei, fără să fi cerut vreunul.

Amalia, în schimb, când a văzut cățelușa, s-a îndrăgostit de ea pe loc.

Avea doar doi ani și jumătate.

De-abia vorbea.

Am spălat bine cățelul și, împreună cu Amalia, i-am pus numele Lily.

L-I-L-Y.

Lily este cu noi de aproape opt ani.

Și nu mai este de mult „cățelul găsit pe drum”.

Este parte din familia noastră.

Este iubită de toată lumea, dar mai ales de Amalia și de tata.

Tata este cel care are cea mai mare grijă de ea.

Lily a crescut mult. E înaltă, puternică, albă spre gălbui și, de fapt, e un câine de stână.

Și da, e și ea puțin sălbatică.

Cred că aproape toate animalele care au trecut prin viața noastră au avut câte ceva din sălbăticia asta.

Poate tocmai de aceea mi-au plăcut.

Dar cu Amalia, Lily este incredibil de blândă.

O iubește enorm.

Și Amalia o iubește la fel.

Mă bucur mult că Lily este încă acolo, în curtea părinților mei.

Pentru că verile Amaliei sunt presărate și ele cu Lily.

Cu alergat.

Cu joacă.

Cu iarbă.

Cu un câine mare, care știe să fie blând lângă un copil.

Și uneori mă întreb dacă Lily știe.

Dacă știe că, într-o noapte friguroasă de decembrie, am oprit mașina și am luat-o de pe mijlocul drumului.

Dacă există, în felul ei, vreo urmă de recunoștință.

Sau poate că nu.

Poate că așa este ea.

Bună.

Blândă.

Loială.

Și mă mai gândesc la ceva.

Nu știu dacă iubirea Amaliei pentru animale vine genetic, dacă s-a născut din ceea ce a văzut în jurul ei sau din amândouă.

Poate din faptul că m-a văzut pe mine aducând un cățel acasă.

Poate din bucuria tatălui ei.

Poate din felul în care tata a primit-o pe Lily în curte și a făcut-o parte din familie.

Poate chiar și din faptul că mama, cu tot entuziasmul ei moderat față de animalele din casă, a acceptat-o.

Dar știu că ceva s-a sădit acolo.

Și mă bucur.

Mă bucur foarte tare.

Și uneori vezi, pur și simplu, cu ochii tăi, că lucrurile frumoase merg mai departe.

S-a întâmplat recent, acum vreo trei săptămâni.

Amalia și Aida au fost într-un sat, la un eveniment câmpenesc, cu dansuri, muzică, târg și voie bună, chiar în satul copilăriei tatălui meu.

Amalia avea de dansat pe scenă.

Și, la un moment dat, a văzut că cineva vindea boboci de rață.

Mici.

Zgribuliți.

Lipindu-se unul de altul.

Și, evident, Amaliei i-a venit o idee.

Peste o săptămână urma ziua de naștere a prietenei ei, Ana Maria, care era și ea acolo.

Așa că Amalia s-a dus direct la tatăl Anei și l-a întrebat dacă are voie să-i cumpere, cadou, un boboc de rață.

George a spus da.

După care Amalia s-a dus la bunica ei și a rugat-o să mă sune.

Eu eram la birou.

Sună telefonul.

-         Mami, sunt aici niște boboci de rață și vreau să-mi cumpăr mie și Aidei unul și vreau să-i cumpăr și Anei unul de ziua ei.

Încerc să păstrez o urmă de rațiune.

-        Iubita mea, pentru tine și Aida putem discuta, dacă sunt de acord și bunicii. Dar pentru Ana Maria trebuie să vorbim cu părinții ei...

-         Mami, mami, mami! Am vorbit deja cu George! A zis că da!

Și apoi, cu tot entuziasmul de care e capabilă Amalia:

-         Mă lași? Te rog, te rog, please, te rog!

Dacă George spusese da, ce mai puteam spune eu?

Da.

Așa că fetele au venit acasă cu trei boboci de rață.

Unul era pentru Ana Maria.

I-au pus numele Lime.

De ziua ei, Amalia i l-a dăruit.

Iar povestea nu s-a oprit acolo.

A doua zi, mama Anei a mai cumpărat încă vreo șapte boboci, pentru că Ana se îndrăgostise atât de tare de Lime încât a hotărât, probabil, că un boboc singur are nevoie de foarte mulți frați și foarte multe surori.

Ai noștri au trecut și ei prin câteva variante de nume, până când lucrurile s-au așezat.

Rățușca neagră a devenit Luna.

Cea galbenă, Sunny.

Soarele și Luna.

Nume alese de fete.

Între timp, bobocii nu prea mai sunt boboci. Au început să le crească penele și se transformă văzând cu ochii în rățuște adevărate.

Și, bineînțeles, sunt și ele puțin sălbatice.

Încep să cred că acesta este un criteriu neoficial de selecție în familia noastră.

Nu sunt tocmai încântate să fie ținute în brațe.

Dar toată lumea s-a obișnuit cu ele.

Mama.

Tata.

Mătușa.

Fetele.

Mai ales fetele.

Acum două săptămâni, Amalia stătea la televizor cu Luna în brațe.

Iar pe Lime, înainte să i-o dăruiască Anei, îl ținea la piept și îi explica foarte serios ce desen animat se vede la televizor.

Și atunci mi-am dat seama de ce mă bucur atât de tare de toate lucrurile astea.

Trăim într-o lume în care copiii cresc înconjurați de ecrane, gadgeturi și tehnologie.

Și nu e nimic rău în asta. Face parte din lumea lor.

Dar fetele mele încă se pot bucura și de lucrurile de care mă bucuram eu la vârsta lor.

De o rățușcă.

De iarbă.

De soare.

De mers desculț.

De un animal pe care îl ții în brațe și căruia îi explici un desen animat, chiar dacă el probabil n-a cerut nicio explicație.

Și asta îmi umple sufletul de bucurie.

Pentru că în ele se sădește ceva.

Afecțiunea pentru animale.

Bucuria lucrurilor mici.

Atenția față de un suflet mai fragil decât al lor.

Soarele.

Luna.

Iubirea.

Nu știu cât vine din genetică și cât din ceea ce au văzut la noi.

Probabil din amândouă.

Dar îmi place să cred că, undeva între verile mele desculțe de la bunici și verile lor desculțe din aceeași curte, s-a transmis ceva bun.

Și gândul acesta mă liniștește.

Și mă bucură foarte tare. 

  

🎵 Coloana sonoră recomandată: JJ Heller – Better Together