Înainte să strige

Finalul lui 2024 a venit cu ceea ce părea o provocare simplă: gripa A.

A venit pe 27 decembrie și m-a trântit, efectiv, la pat.

Am făcut-o împreună cu fetițele mele. La una dintre ele simptomele au durat aproximativ douăsprezece ore, la cealaltă douăzeci și patru. Eu am fost bolnavă șase zile.

Am apelat la o companie care oferea servicii medicale la domiciliu și, câteva zile la rând, am primit perfuzii pentru că nu reușeam aproape deloc să stau în picioare.

Era Revelionul.

Fetele erau deja bine.

Era vacanță.

Trebuia să fiu eu.

Să fac de mâncare. Să am energie. Să mă joc cu ele. Să țin lucrurile în picioare.

Perfuziile reușeau, pentru câteva ore, să facă același lucru cu mine.

Numai că nu a fost suficient.

Din gripă am ajuns la o pneumonie destul de urâtă și, pentru prima dată după aproape zece ani, am fost nevoită să iau antibiotice.

Începutul lui 2025 avea însă să-mi arate limitele.

După pneumonie, nu mi-am mai revenit cu adevărat.

Mă simțeam rău aproape tot timpul, dar puneam starea pe seama bolii recente, a medicamentelor, a organismului slăbit.

Până într-o seară în care m-am simțit atât de rău, încât din nou nu puteam sta în picioare.

Am ajuns la SMURD.

După câteva ore am plecat acasă cu diagnosticul de gastrită.

Au mai trecut două sau trei săptămâni.

Aceleași dureri.

Din nou SMURD.

Din nou gastrită.

Cred că, la un moment dat, probabil păream și eu în ochii lor o pacientă care nu-și luase tratamentul cum trebuie și se întorcea cu aceeași problemă.

Numai că simptomele continuau.

Nu erau zilnice. Veneau și plecau. Între timp vorbisem cu un medic și urma să fac investigații gastroenterologice mai complexe.

Aveam o programare pentru vineri.

Marți însă nu am mai ajuns până la vineri.

M-am târât prin casă de durere.

La propriu.

Am dat cu capul de tocul ușii.

Nu puteam să respir de durere.

Am ajuns din nou la SMURD.

Un prieten medic a coborât să încerce să mă ajute.

Nici de data aceasta nu am ajuns la răspunsul corect.

Am stat acolo aproximativ cinci ore.

M-au văzut șase medici.

Am plecat din nou acasă, de data aceasta cu ideea unei gastrite care se îndrepta spre ulcer și cu o rețetă care m-a costat aproape 800 de lei.

Miercuri nu m-am putut ridica din pat.

Mama a venit să stea cu fetele.

Țin minte că uram inclusiv raza de soare care intra în cameră.

Iar eu iubesc soarele. Nu neapărat căldura de treizeci de grade, dar iubesc lumina lui. Pentru mine, soarele este viață. Luna este viață și ea, dar soarele este ceea ce eu numesc viață vie.

În ziua aceea nu-l suportam.

Mama s-a speriat.

A început să sune în stânga și în dreapta, iar prietenele mele au reușit să-mi facă o programare la un gastroenterolog pentru joi dimineața.

Joi m-am dus cu buletinul și cardul de sănătate.

Mi-au recoltat sânge și mi-au spus să aștept rezultatele.

Am așteptat.

Apoi au venit analizele.

-        Ne pare rău, trebuie să vă internăm. Aveți o formă foarte gravă de pancreatită. Corpul dumneavoastră începe să cedeze. Analizele sunt mult peste limite și ne mirăm că încă puteți sta în picioare.

Când am auzit cuvântul „pancreatită”, am intrat instantaneu în panică.

În mintea mea, diagnosticul acela era legat de oameni cu un stil de viață orientat spre consum excesiv de alcool.

Eu nu înțelegeam nimic.

Eu aveam gastrită.

Cel mult ulcer.

Fusesem de trei ori la SMURD și de fiecare dată plecasem acasă cu această explicație.

Au urmat șase zile de perfuzii, apă în cantitate limitată și fără mâncare.

Șase zile în care mi-am plâns existența într-un pat de spital.

Eram, de departe, cea mai tânără pacientă din salon.

Șase paturi.

Celelalte cinci își schimbau ocupantele aproape zilnic sau la două zile.

Eu rămâneam.

Și, în fiecare zi, reveneau întrebările.

Dacă luasem pastile pentru slăbit.

Dacă folosisem Mounjaro, Saxenda sau alte asemenea tratamente.

Dacă mâncasem foarte gras.

Dacă exista ceva în stilul meu de viață care să explice diagnosticul.

Nu exista.

Eu mănânc poate trei grătare de porc într-un an.

Și totuși aveam pancreatită.

În primele zile, nici medicii nu înțelegeau de ce.

Iar eu înțelegeam și mai puțin.

Cel mai greu nu era însă doar durerea.

Fetele erau acasă cu mama și știam că sunt bine.

Dar plângea sufletul în mine.

Îmi trăgeam cearșaful peste ochi și plângeam.

Nu înțelegeam de ce eram acolo.

Nu înțelegeam ce mi se întâmplase.

Nu înțelegeam cum ajunsesem, după trei drumuri la urgență și trei explicații despre gastrită, într-un pat de spital cu un diagnostic complet diferit.

Am făcut multe investigații.

În cele din urmă, cauza a fost identificată.

O pietricică milimetrică. Cam cât un bob de piper. Migrase și blocase canalul, declanșând pancreatita.

Atât.

Un lucru aproape invizibil reușise să dea peste cap întregul organism.

Am fost externată.

Dar povestea nu se terminase.

Odată stabilit diagnosticul, pentru mine s-a cristalizat foarte clar următorul pas:

nu aveam voie să ajung din nou în aceeași situație.

Corpul meu nu-și mai permitea încă o pancreatită.

Cu ajutor divin și amical, prietena mea minunată m-a ajutat să ajung la chirurgie.

Am întâlnit acolo un medic extraordinar, care m-a tratat exact așa cum cred că merită să fie tratat orice pacient: cu respect, cu explicații și fără promisiuni inutile.

Mi-a spus că voi fi programată pentru operație peste aproximativ două săptămâni, în funcție de cazurile din ziua respectivă și de ordinea medicală firească.

Fără „vă bag înainte”.

Fără promisiuni spectaculoase.

Doar lucrurile așa cum erau.

Operația în sine nu era considerată una foarte grea.

Mai degrabă recuperarea avea nevoie de timp, pentru ca organismul să se obișnuiască fără un organ care nu este vital și fără de care poți trăi foarte bine.

Și, pentru că până și experiențele medicale au uneori partea lor comică, aici intră prietena mea dragă, medic ATI.

Ea fusese cu mine și când s-a născut una dintre fetele mele. M-a ținut de mână atunci, dar nu mi-a făcut anestezie, pentru că eu, încăpățânată, refuzasem epidurala.

Acum era prima dată când chiar urma să mă anestezieze.

Sper și ultima.

M-am internat luni.

Marți dimineața, după vizita medicilor prin saloane, am fost anunțată să nu mănânc. Eram a treia operație și nu se știa exact la ce oră urma să intru.

Când am ajuns în sala de operații, mi-am dat seama că văzusem destule astfel de săli la televizor.

M-am uitat la multe seriale medicale.

Numai că este cu totul altceva când ești tu acolo.

Nu seamănă chiar cu filmele.

M-am așezat, am făcut două glume, profitând și de faptul că o cunoșteam pe doamna doctor anestezist.

Apoi am adormit.
Când m-am trezit, am avut senzația că dormisem foarte mult.
Și totuși, parcă trecuseră doar două minute.

Știu că m-am trezit puțin mai devreme și că am mai spus ceva, dar partea aceea nu mi-o amintesc.

Prietena mea spune că am făcut o glumă:

— Na, și acum, dacă ați scos-o, am reușit să slăbesc și eu vreo cinci kile?

Gluma venea după săptămânile în care aproape toată lumea mă întrebase dacă nu cumva ajunsesem la pancreatită încercând să slăbesc.

Ei bine, slăbisem.

Doar că nu așa cum bănuise toată lumea.

Câteva zile de spital, înainte și după operație, într-un salon cu alte femei, îți schimbă inevitabil perspectiva.

Nu vreau să dramatizez.

Dar când lângă tine este o pacientă cu cinci sonde, care nu se poate mișca, începi să vezi altfel lucrurile.

Dintr-odată, aproape nimic din ceea ce părea foarte important înainte nu mai este cu adevărat important.

Nici certurile domestice.

Nici banii care nu ajung pentru toate facturile.

Nici bărbatul care nu te place la fel de mult cât îl placi tu.

Nici copiii care se ceartă sau cer încă zece minute pe telefon.

Te vezi mic.

Mic de tot.

Și nici măcar nu trebuie să fii pe moarte ca să simți asta.

Cât de mic ești în fața bolii nu înțelegi cu adevărat decât atunci când ești bolnav.

Am ieșit cu bine din spital.

Recuperarea nu a fost extraordinar de dificilă, dar a fost momentul în care am început, pentru prima dată poate cu adevărat, să-mi ascult corpul.

Am rămas în concediu medical exact atât cât îmi prescrisese medicul: trei săptămâni.

Și bine am făcut.

Aveam nevoie de ele.

Era aprilie 2025.

Eu eram bolnavă, într-o formă sau alta, de aproape patru luni.

Corpul își arătase limitele.

Și, în sfârșit, învățasem să le ascult.

E una să descoperi cât de mic ești în fața bolii atunci când corpul este al tău.

E cu totul alta când neputința se mută în corpul copilului tău.

Aleg să păstrez aici o singură experiență dintre cele pe care le-am avut cu fetele în sistemul medical.

Aida împlinea doi ani chiar în ziua în care fusese programată pentru o investigație.

Nu era o procedură extraordinar de complicată, dar nici una simplă pentru un copil atât de mic.

Presupunea să stea nemișcată într-un aparat timp de aproximativ treizeci sau patruzeci de minute.

Pandemia încă nu se terminase, iar accesul, deplasarea și regulile din spital erau încă restrictive.

Am ajuns acolo cu ea în brațe.

Cred că singurul lucru care a ajutat cu adevărat în ziua aceea a fost faptul că încă o alăptam.

Acolo se liniștea.

Acolo se simțea în siguranță.

Pentru mine, însă, ziua aceea a fost una dintre experiențele medicale care s-au lipit cel mai tare de memorie.

Cred că în fiecare an, de ziua ei, îmi amintesc.

Îmi amintesc și în alte momente, dar de ziua ei îmi revine aproape inevitabil în minte ceea ce am simțit atunci.

Neputință.

Furie.

Și, pentru câteva ore, o furie aproape irațională față de oameni.

Programările nu funcționaseră bine în ziua aceea.

La final rămăseseră doi copii:

Aida, care avea doi ani, și un alt copil cu o formă severă de handicap.

Adulții fuseseră preluați înainte, inclusiv din considerentul că trebuiau să ajungă la serviciu.

Pot să înțeleg logica administrativă.

Dar, ca mamă, nu am reușit atunci și nu reușesc nici astăzi să înțeleg logica umană.

 

Un adult poate înțelege că trebuie să aștepte.

Poate să-și controleze într-o anumită măsură frustrarea.

Un copil de doi ani nu poate face asta.

Un copil cu handicap sever poate cu atât mai puțin.

Și totuși, cei doi au rămas să aștepte aproximativ cinci ore.

Nu exista un spațiu de joacă.

Nu puteai să pleci.

Nu puteai să te plimbi în voie.

Trebuia, în esență, să stai pe scaun și să nu deranjezi, pentru că acolo se muncea.

Copiii aveau și restricții alimentare înaintea investigației.

Eu aveam avantajul că o puteam alăpta și asta a salvat probabil o bună parte din ziua aceea.

Dar răbdarea ei se terminase.

Și a mea odată cu ea.

La un moment dat am spus personalului medical, într-un amestec de disperare și furie, că în ritmul acela sigur o să-mi pierd mințile și o să omor pe cineva.

Două asistente s-au uitat la mine ca și cum ar fi existat posibilitatea reală să pun mâna pe primul bisturiu pe care îl găsesc.

Nu aveam de gând să omor pe nimeni, evident.

Dar exact atât de neputincioasă mă simțeam.

În ziua aceea am învățat ceva ce nu am mai uitat.

Când vine vorba despre copiii mei, nu mai merg niciodată spre un spital presupunând că lucrurile se vor așeza singure.

Și nu mă refer la bani, favoruri sau la încercarea de a obține un tratament preferențial.

Mă refer la a întreba.

La a cere explicații.

La a insista.

La a spune când ceva nu mi se pare în regulă.

La a încerca, atât cât depinde de mine, să nu-i las să sufere inutil.

Știu și că medicii și personalul medical au criterii pe care eu, ca părinte, nu le cunosc întotdeauna.

Știu că există urgențe, priorități și situații pe care nu le poți vedea dintr-un scaun de pe hol.

 

Dar cred în continuare că un sistem medical bun nu poate privi doar diagnosticul sau ordinea de pe o listă.

Trebuie să vadă și vulnerabilitatea pacientului.

Uneori vulnerabilitatea înseamnă o boală gravă.

Alteori înseamnă pur și simplu că pacientul din fața ta are doi ani.

Și că cinci ore pentru un adult și cinci ore pentru un copil nu sunt același lucru.

Există și o altă formă de vulnerabilitate.

Nu aceea care vine brusc, într-o noapte, cu durere și ambulanță.

Ci aceea care se așază încet.

După șaizeci.

După șaptezeci.

Uneori mai devreme.

Corpul își arată limitele oricum, mai devreme sau mai târziu, indiferent cât de sănătos încercăm să trăim.

Unele afecțiuni vin din genetică.

Altele din stilul de viață.

Altele poate din sport practicat intens, din ani de efort, din muncă, din uzură sau pur și simplu din trecerea timpului.

Cauzele pot fi multe.

Dar cred că unul dintre cele mai grele lucruri nu este întotdeauna boala în sine.

Ci acceptarea limitei.

Să te ridici dimineața din pat și să simți că te doare piciorul.

Sau mijlocul.

Sau că nu poți ridica o mână până când corpul nu se dezmorțește.

Să uiți un lucru pe care altădată îl făceai fără să te gândești.

O rețetă.

Un ingredient.

Făina din clătite.

Să trebuiască să-ți pregătești medicamentele pentru toată săptămâna într-o cutiuță, pentru că altfel poate nu mai știi dacă le-ai luat sau nu.

Să pleci la control și să realizezi că nu ai făcut analizele pe care medicul ți le ceruse înainte.

 

Pentru mine, toate acestea par acum firești.

Le pot privi din afară și le pot înțelege.

Dar cred că, atunci când ajungi tu acolo, nu sunt deloc ușor de acceptat.

Cred că apare frustrarea.

Poate furia.

Poate neputința.

Poate sentimentul că mintea ta vrea încă să trăiască într-un anumit ritm, iar corpul începe să negocieze fiecare pas.

De aceea mi-am propus ceva.

Să-mi scriu de pe acum scrisori pentru mine, cea de după șaizeci și cinci de ani.

Să le pot deschide atunci și să-mi spună chiar vocea mea de astăzi:

Ai răbdare cu tine.

Acceptă că nu mai poți face totul la fel.

Nu te pedepsi pentru limite.

Nu transforma fiecare uitare într-o tragedie.

Nu te certa cu propriul corp doar pentru că nu mai ține pasul cu mintea.

Poate că, atunci când voi ajunge acolo, o să mă enervez oricum.

Dar măcar nu voi putea spune că nu m-am avertizat.

Părinții mei sunt deja la o vârstă la care anumite afecțiuni medicale le influențează inevitabil calitatea vieții.

Iar rolurile noastre încep, foarte încet, să se schimbe.

Nu complet.

Nu cred că încetezi vreodată să fii copilul părinților tăi.

Dar vine un moment în care începi și tu să ai grijă de ei.

Încerc să-i ajut cum pot.

Cu suport moral.

Cu programări.

Cu organizarea controalelor.

Cu găsirea medicilor potriviți.

Cu întrebări puse înainte de consultații.

Cu sugestii legate de alimentație, mișcare sau alte lucruri care ar putea să le facă viața puțin mai ușoară.

Nu știu dacă este maximum pe care îl pot face.

Este ceea ce știu să fac acum.

Ei mi-au oferit enorm când eu aveam nevoie de ei pentru aproape tot.

Iar acum încerc și eu să le întorc, pe cât pot, o parte din ceea ce am primit.

Nu ca pe o datorie.

Ci ca pe o continuare firească a iubirii.

Pentru că, la un moment dat, grija își schimbă sensul.

Și începe să curgă și înapoi.

Nu pot să spun că am avut foarte multe tangențe cu sistemul medical până relativ recent.

În afara celor două nașteri — una într-un spital privat, una într-un spital de stat — și a controalelor de prevenție, am fost mai degrabă un pacient ocazional.

Pentru prevenție am ales aproape întotdeauna mediul privat.

Din motive foarte simple.

Nu voiam să aștept.

Voiam ca lucrurile să se miște repede.

Pentru mine conta foarte mult să nu pierd timp cu așteptări și să pot rezolva lucrurile cât mai repede.

Și, atunci când puteam alege medicul, am ales aproape instinctiv oamenii empatici.

Pe unii îi cunoșteam.

Pe alții nu.

Iar dacă nu-mi plăcea felul în care eram tratată, nu mă întorceam.

Atât de simplu.

Numai că 2025 a schimbat mult relația mea cu medicina.

Dintr-odată, prezența mea în cabinete, spitale și investigații a devenit recurentă.

Iar când ajungi mai des în lumea aceasta, începi să vezi mai clar diferențele dintre oameni.

 În acest moment sunt trei medici la care merg constant.

Una dintre ele este prietena mea de aproape douăzeci de ani.

Este un om extraordinar și, da, evident că relația noastră schimbă felul în care trăiesc consultațiile.

Pe lângă actul medical, mai râdem.

Mai glumim.

 

Mai vorbim și despre viață.

Ea mi-a urmărit ambele sarcini și m-a ajutat să aduc pe lume una dintre fetele mele.

Îmi răspunde la mesaje.

Îmi calmează îngrijorările.

Dacă îi cer un sfat pentru o prietenă care nici măcar nu este pacienta ei, încearcă să ajute.

Știu că nu face asta doar pentru mine.

Și poate tocmai de aceea o apreciez și mai mult.

Pentru că așa este ea.

Mi-e foarte dragă și o iubesc.

Dar celelalte două doctorițe nu-mi erau prietene.

Nu băuserăm niciodată o limonadă împreună.

Nu împărțiserăm o masă.

Nu aveam amintiri comune.

Ne-am cunoscut în cabinet.

Și sunt, amândouă, pâinea lui Dumnezeu.

Pe una dintre ele am cunoscut-o în februarie 2026, într-o perioadă în care stresul își pusese deja amprenta pe corpul meu.

Îi voi spune aici simplu Alina.

Cred că foarte rar mi s-a întâmplat să mă apropii sufletește atât de repede de un om cu care nu împărțisem nimic înainte.

Nu pentru că ar fi făcut un gest spectaculos.

Ci pentru felul în care s-a uitat la mine.

Pentru felul în care m-a ascultat.

Pentru modul în care mi-a explicat tratamentul.

Pentru mesajele la care mi-a răspuns între două consultații care oricum erau apropiate.

Pentru felul în care s-a dat peste cap să găsească părți din tratamentul de care aveam nevoie.

Pentru empatie.

Știu că are foarte mulți pacienți.

Știu că nu sunt singura persoană pentru care face lucrurile acestea.

Sunt convinsă că este la fel de atentă și cu alți oameni.

Dar eu, în cabinetul ei, am avut senzația că sunt singurul pacient.

 

Și cred că acesta este unul dintre cele mai mari daruri pe care un medic le poate face unui om vulnerabil:

să-l facă să simtă că, pentru cele câteva minute în care este acolo, nu este un număr, un diagnostic sau următorul nume de pe listă.

Este un om.

Mult mai târziu am aflat că suntem născute în aceeași zi.

Mi s-a părut aproape simbolic.

Dar recunoștința mea pentru ea nu vine de acolo.

Vine din tot ceea ce a făcut înainte să știu asta.

Și recunosc că m-a impresionat până la lacrimi.

Pentru că există un punct dincolo de actul medical.

Un loc în care competența rămâne obligatorie, dar lângă ea apare ceva ce nu poate fi trecut într-o fișă de post.

Grija.

Mai există și medicii care au grijă de oamenii pe care îi iubesc.

Doctorița tatălui meu este și ea o prietenă veche de-a mea.

Ne cunoaștem de zeci de ani și știu că ar încerca oricând să mă ajute, pe mine sau pe oricine din familia mea.

Iar faptul că îl ajută pe tata într-o boală care necesită supraveghere și tratament înseamnă, indirect, enorm și pentru mine.

Da, sistemul medical încă te împinge uneori spre cunoștințe.

Spre un telefon dat cuiva.

Spre „știi pe cineva?”

Nu-mi place lucrul acesta și mi-aș dori să nu fie necesar.

Dar experiențele mele din ultimii ani mi-au arătat și cealaltă parte.

Că poți intra într-un cabinet fără să cunoști pe nimeni.

Și poți întâlni un medic care să facă cinste profesiei lui.

Un om care nu are niciun motiv personal să te ajute în plus.

Care nu te iubește.

Nu te cunoaște.

Nu-ți datorează nimic.

Și care, totuși, îți oferă mai mult decât o rețetă sau un diagnostic.

Îți oferă atenție.

 

Respect.

Timp.

Uneori speranță.

Și cred că oamenii aceștia merită să fie văzuți.

Ca orice pădure, și medicina are uscăciunile ei.

Eu le-am întâlnit.

Dar am întâlnit și oameni extraordinari.

Oameni care își duc profesia nu doar cu pricepere, ci cu sentimentul unei misiuni.

Iar pentru ei am un respect enorm.

Pentru cei care mă cunosc și mă ajută pentru că le sunt dragă.

Și, poate într-un fel aparte, pentru cei care nu mă cunosc deloc și aleg totuși să fie buni.

Pentru că, atunci când omul din fața lor este speriat, bolnav sau neputincios, ei își amintesc că înainte de pacient există omul.

 

Și pentru că uneori recunoștința merită spusă și cu nume:

 

Raluca, Smaranda, Simona, Alina, Ancuța, Ioana, Pali, Danusia, Anca, Ciprian, Radu și Oana ❤️

 

Vă mulțumesc.

Pentru grijă, pentru răbdare, pentru răspunsuri, pentru telefoane, pentru programări, pentru explicații, pentru empatie și pentru toate momentele în care ați făcut mai mult decât cerea strict meseria.

Pe unii dintre voi vă cunosc de ani.

Pe alții v-am cunoscut direct ca pacient.

Dar fiecare, în felul său, mi-a confirmat că medicina făcută cu omenie poate schimba enorm felul în care un om trece prin boală. ❤️

De departe, nu sunt în măsură să dau cele mai bune sfaturi medicale.

Nu sunt medic și nici nu vreau să mă transform într-unul doar pentru că am trecut prin câteva experiențe care m-au obligat să mă uit altfel la sănătate.

Dar cred foarte mult în prevenție.

Cred în controale făcute periodic.

În analize de rutină.

În ideea de a nu aștepta întotdeauna ca organismul să strige ca să-l băgăm în seamă.

Trebuie să învățăm să ne ascultăm corpul.

Să nu ignorăm semnalele.

Să știm ce moștenim, atât cât putem ști, pentru a înțelege unde merită să fim mai atenți și ce trebuie urmărit în timp.

Să ne informăm.

Dar să nu confundăm informarea cu diagnosticul.

Google poate să ne ajute să formulăm întrebări.

Nu trebuie să ne dea răspunsul final.

Să căutăm medici în care avem încredere și lângă care simțim că suntem tratați corect.

Să punem întrebări.

Să fim curioși.

Să cerem explicații.

Și, dacă omul din fața noastră nu reușește să ne ofere suficientă încredere într-un diagnostic sau într-o direcție de tratament, să avem curajul să cerem și o altă opinie.

Nu pentru că știm noi mai bine.

Ci pentru că sănătatea noastră este unul dintre puținele lucruri pe care nu ni le poate restitui nimeni, dacă le pierdem.

Nu putem preveni totul.

Nu putem controla totul.

Genetica, timpul, întâmplarea și viața însăși au propriile lor reguli.

Dar putem fi atenți.

Putem observa.

Putem întreba.

Putem verifica.

Putem cere ajutor.

Și putem învăța, uneori după ce corpul ne obligă, că a avea grijă de noi nu este un moft.

Este una dintre formele cele mai simple de responsabilitate față de viața pe care am primit-o.

 

 

🎵   Coloana sonoră recomandată: Sia – Bird Set Free