În căutarea ignoranței din mine
Despre povara de a înțelege, libertatea de a alege și lucrurile pe care învățăm să le lăsăm în pace.

Au fost multe momente în viața mea în
care m-am întrebat, cu o doză considerabilă de ironie, dar și cu o oarecare
sinceritate:
„De ce nu m-a făcut mama ignorantă?
Poate aș fi trăit o viață mai bună.”
Nu știu dacă o viață mai bună. Dar, cu
siguranță, în anumite momente, una mai liniștită.
Poate aș fi dormit mai mult. Poate
mi-aș fi pus mai puține întrebări. Poate n-aș fi întors unele situații pe toate
fețele, căutând explicații, soluții, alternative și consecințe. Poate aș fi
luat o decizie, aș fi mers mai departe și aș fi lăsat viața să-mi arate dacă am
avut dreptate.
Dar eu n-am fost omul acela.
Am fost, multă vreme, omul care voia
să înțeleagă. Nu doar ce se întâmplă, ci și de ce se întâmplă, ce s-ar fi putut
întâmpla altfel și ce ar putea urma.
Și, dacă tot mă apucam să înțeleg, de
ce să mă opresc la prima explicație?
Mai exista, cu siguranță, încă una.
Și încă una.
Și poate una care le contrazicea pe
toate celelalte.
Așa începea analiza. Iar uneori se
termina mult după ce ar fi trebuit să se termine.
Când rezultatul
era totul.
Multă vreme, pentru mine, rezultatul a
fost foarte important.
Dacă îmi doream ceva, mergeam după
acel ceva. Îmi stabileam un obiectiv și făceam tot ce-mi stătea în putință să-l
ating. Nu conta neapărat cât timp îmi lua, câtă energie consumam sau câte
momente dificile apăreau pe parcurs.
Dacă în fața mea se ridica un zid,
găseam o soluție.
Îl ocoleam. Îl săream. Îi făceam o
ușă. Aduceam o scară.
Nu era zidul acela cel care avea să
hotărască dacă ajung sau nu unde îmi propusesem.
Și, de cele mai multe ori, ajungeam.
Au existat, bineînțeles, și rezultate
pe care nu le-am obținut. Situații în care, oricât am încercat, lucrurile nu au
ieșit așa cum mi-am dorit. Din unele am învățat. Pe altele poate le-am acceptat
mai greu.
Dar ceea ce mă caracteriza era felul
în care mă raportam la drum: el trebuia parcurs, oricât de complicat ar fi
devenit, pentru că la capăt mă aștepta rezultatul.
Iar analiza era unul dintre
instrumentele mele preferate.
Dacă puteam anticipa un obstacol, de
ce să nu o fac? Dacă puteam identifica un risc, de ce să nu pregătesc o
soluție? Dacă existau zece scenarii posibile, de ce să mă gândesc doar la trei?
Părea o abordare cât se poate de
logică.
Doar că logica aceasta avea un preț.
Cât costă să te
gândești la toate?
Nu cred că înțelegerea, în sine, este
o povară.
Dimpotrivă. Să ajungi la capătul unei
probleme, să-i înțelegi mecanismele, să descoperi o explicație sau o soluție
poate fi una dintre cele mai satisfăcătoare experiențe.
Dar drumul până acolo poate deveni
obositor.
Uneori, foarte obositor.
Pentru că nu analizezi doar
informații. Analizezi și posibilități. Iar posibilitățile au prostul obicei de
a veni însoțite de emoții.
Te gândești ce s-ar întâmpla dacă
alegi într-un fel. Apoi în altul. Ce pierzi, ce câștigi, cine ar putea fi
afectat, ce nu ai luat în calcul, ce informație îți lipsește.
Verifici. Revii. Compari. Te
răzgândești.
Și, în timp ce construiești toate
aceste scenarii, începi să le și trăiești.
Te îngrijorezi pentru un lucru care
încă nu s-a întâmplat. Te temi de o consecință care poate nu va exista
niciodată. Îți consumi energia încercând să rezolvi probleme care, în
realitate, nici măcar nu au apărut.
Uneori pierzi o noapte. Alteori, mai
multe.
Iar la final iei o decizie.
Poate una foarte bună.
Poate una mai puțin bună.
Sau poate exact aceeași decizie pe
care ai fi luat-o în primele zece minute.
Doar că ai ajuns la ea după ce ai
trăit, în mintea ta, încă zece vieți posibile.
Și aici am început, încet, să-mi pun o
altă întrebare.
Dacă rezultatul poate fi același,
indiferent cât am analizat, cât din toată această muncă a fost cu adevărat
necesară?
Nu am un răspuns universal. Nici nu
cred că există.
Uneori analiza te salvează de greșeli
importante. Alteori te ajută să vezi ceea ce ai fi ignorat. Dar sunt și
situații în care nu face decât să prelungească drumul până la o decizie pe
care, în adâncul tău, poate o știai deja.
Un cort, un urs
și o pijama uitată
Cred că unele dintre cele mai bune
lecții despre supraanaliză le-am primit în viața de zi cu zi, alături de copii.
Copiii au, în general, un talent
extraordinar de a trăi mai aproape de momentul prezent.
„Hai să mergem la munte și să dormim
în cort!”
Pentru ei, ideea poate fi suficientă
ca aventura să înceapă.
Pentru o mamă, în schimb, începe
inventarul.
Avem cort? Avem saci de dormit? Dacă
plouă? Dacă e frig? Dacă e prea cald? Dacă vine furtuna? Dacă apare un urs? Ne
trebuie un fluier? O geacă de ploaie? Pantaloni scurți? Pantaloni lungi?
Și dacă, deși este 31 august, vine o
ninsoare neașteptată?
Mai lipsește să pregătim echipamentul
pentru o avalanșă și putem pleca liniștiți într-o excursie de două zile.
Exagerez puțin. Dar numai puțin.
Bineînțeles că trebuie să fim
responsabili. Să verificăm vremea, traseul, condițiile și riscurile reale. Mai
ales când avem copii cu noi.
Dar există un punct în care pregătirea
necesară se transformă într-o încercare de a anticipa absolut totul.
Și, uneori, de a controla ceea ce nu
poate fi controlat.
Cu timpul, am învățat că nu se
întâmplă nimic dramatic dacă ajungi undeva fără pijama. Poți dormi într-un
tricou și într-o pereche de pantaloni. Dacă ai uitat periuța de dinți, o poți
cumpăra.
Nu toate lucrurile uitate sunt
catastrofe.
Nu toate abaterile de la plan sunt
probleme.
Și nu toate aventurile trebuie să
înceapă cu un dosar de analiză a riscurilor.
Unele pot începe, pur și simplu, cu
„Hai!”.
Când viața nu
citește scenariile noastre
Am văzut într-un film o poveste care
mi-a rămas în minte.
Un tată și un fiu porneau, în paralel,
două afaceri foarte diferite.
Tatăl avea o idee elaborată, bine
construită, analizată din multe unghiuri. Luase în calcul o mulțime de scenarii
negative, încercase să identifice riscurile și să găsească soluții pentru ele.
Fiul alesese o afacere mult mai
simplă. Una pe care tatăl o considera poate prea banală, poate prea puțin
atrăgătoare din anumite perspective.
Și totuși, lucrurile au luat o
întorsătură neașteptată.
Afacerea tatălui a eșuat din cauza
unui risc care, deși fusese luat în calcul în linii mari, s-a manifestat
într-un mod aproape imposibil de anticipat.
Fiul, în schimb, a obținut un profit
de patru ori mai mare decât suma investită.
Nu povestesc asta pentru că aș crede
că afacerile simple sunt întotdeauna mai bune sau că analiza este inutilă.
Ar fi absurd.
Dar mi-a rămas în minte contrastul.
Unul a încercat să prevadă aproape
totul și a pierdut. Celălalt a ales o variantă mai simplă și a câștigat.
Nu pentru că unul era neapărat mai
inteligent decât celălalt.
Ci pentru că viața nu are obligația să
respecte scenariile pe care le construim noi.
Poți analiza impecabil și poți avea un
rezultat nefavorabil.
Poți decide rapid și poți avea un
rezultat extraordinar.
Asta nu înseamnă că trebuie să aruncăm
analiza pe fereastră. Înseamnă doar că ar trebui să încetăm să-i cerem ceva ce
nu ne poate oferi: garanția rezultatului.
Iar uneori, poate cel mai greu lucru
de acceptat este că nu vom ști niciodată cum ar fi arătat viața noastră dacă am
fi ales celălalt drum.
Prea multă
informație, prea multe adevăruri?
Trăim într-o perioadă în care
informația este peste tot.
Avem știri, analize, opinii, studii,
interviuri, podcasturi, platforme, aplicații și specialiști în aproape orice
domeniu.
Nu trebuie decât să căutăm.
Problema este că, de multe ori,
aceeași informație ajunge la noi în forme diferite.
Doi jurnaliști pot relata același
eveniment, dar pot pune accentul pe lucruri diferite. Doi analiști pot
interpreta aceleași date economice și pot ajunge la concluzii diferite. Unul
vede o oportunitate acolo unde altul vede un risc.
Și noi citim.
Comparăm.
Încercăm să înțelegem.
Căutăm încă o sursă, poate mai
obiectivă. Încă o opinie, poate mai bine argumentată.
Dar până unde?
Am ajuns să cred că nu este suficient
să avem acces la informație. Trebuie să învățăm și să o selectăm.
Nu toate sursele sunt la fel de
credibile. Nu toate interpretările sunt la fel de bine fundamentate. Și nu
toate informațiile au aceeași relevanță pentru viața noastră.
De aceea, în ultima vreme, încerc
să-mi aleg bătăliile de cunoaștere.
Să hotărăsc ce subiecte merită
aprofundate, ce informații mă ajută efectiv să iau decizii și care sunt cele pe
care le pot lăsa să treacă pe lângă mine.
Nu înseamnă că am devenit indiferentă.
Urmăresc în continuare ceea ce se
întâmplă în jurul meu. Mă interesează economia, politica, evoluțiile care pot
influența viața noastră.
Dar încerc să fac diferența între a fi
informată și a-mi petrece zilele construind scenarii despre fiecare posibilă
criză.
Cursul valutar ar putea crește. O
decizie politică ar putea întârzia. O schimbare economică ar putea afecta
investiții, locuri de muncă sau bugete.
Unele dintre aceste lucruri ne privesc
direct. Altele ne influențează doar indirect. Iar asupra multora avem foarte
puțin control.
Asta nu le face neimportante.
Dar mă obligă să mă întreb câtă
energie vreau să investesc în ele.
Pentru că pot să citesc zece analize
despre ceea ce s-ar putea întâmpla până la Crăciun și, la final, să nu știu cu
mult mai mult decât știam la început.
Doar să fiu mai îngrijorată.
Parentingul și
manualul care nu există
Dacă există un domeniu în care
informațiile par să se înmulțească mai repede decât întrebările, acela este
parentingul.
Acum douăzeci, treizeci sau patruzeci
de ani, sursele de informare erau mult mai limitate.
Astăzi avem cărți, aplicații, cursuri,
specialiști și teorii pentru aproape fiecare situație din viața unui copil.
Să dormi cu copilul sau să nu dormi cu
el?
Să-i fii prieten sau să păstrezi o
distanță clară între rolul de părinte și cel de prieten?
Câtă autonomie să-i oferi? Când să
intervii? Cum să stabilești limite? Cum să-i vorbești când greșește?
Și fiecare răspuns poate deschide încă
cinci întrebări.
Unele recomandări sunt susținute de
cercetări solide. Altele țin mai mult de interpretări, preferințe sau
experiențe personale. Nu sunt toate echivalente și nici nu trebuie tratate ca
atare.
Dar, chiar și după ce separăm
informația serioasă de opiniile aruncate în spațiul public, rămân foarte multe
decizii de luat.
Iar copiii, din fericire, nu vin cu un
manual de utilizare.
Eu citesc în continuare. Mă
interesează să înțeleg. Nu pot spune că sunt adepta unei singure teorii de
parenting.
În practică însă, sunt o mamă care se
bazează foarte mult pe intuiție, pe propriile principii și pe ceea ce observă
la copiii ei.
Și cred că tocmai aici se vede una
dintre schimbările mele.
Nu mai simt nevoia să aleg o teorie și
să-mi potrivesc întreaga viață după ea.
Pot să cunosc mai multe perspective,
să învăț din ele și apoi să decid ce se potrivește familiei mele.
Poate că intuiția nu este întotdeauna
opusul cunoașterii.
Poate că, uneori, este ceea ce rămâne
după ce ai acumulat suficientă experiență încât nu mai ai nevoie să explici
fiecare pas.
Când merită să te
gândești de zece ori?
Nu vreau să se înțeleagă că am devenit
adepta deciziilor luate fără să mă gândesc.
Nici vorbă.
Există lucruri pentru care merită să
te gândești de zece ori. Poate chiar de mai multe.
Atunci când este vorba despre
principiile tale. Despre acțiuni care ar putea răni oamenii dragi sau alte
persoane. Despre alegeri care ți-ar putea face rău. Despre consecințe
importante, greu de reparat.
Există decizii care au nevoie de
analiză.
Dacă vrei să schimbi un loc de muncă,
de exemplu, poate că este bine să pui pe hârtie câteva lucruri.
Ai unde să pleci? Dacă nu, ai economii
care să-ți permită să te descurci două sau trei luni? Ai un plan de rezervă? Ce
câștigi și ce pierzi?
Nu este nevoie să anticipezi fiecare
zi din următorii cinci ani.
Dar nici nu este înțelept să ignori
complet realitatea.
Cred că diferența stă în proporție.
Cât de mare este riscul? Cât de
importante sunt consecințele? Cât din ceea ce urmează pot influența cu
adevărat?
Și, poate cel mai important, câtă
informație îmi trebuie pentru a lua o decizie responsabilă?
Pentru că nu orice alegere merită
același consum de energie.
Unele cer o analiză serioasă.
Altele cer câteva minute de gândire.
Iar pentru unele este suficient să
verifici dacă ai cheile, telefonul și copiii în mașină.
Restul se mai rezolvă și pe drum.
Oare ignoranța
chiar este o binecuvântare?
Și totuși, după toate aceste
reflecții, nu pot spune că am renunțat la vechea mea întrebare.
Încă mai cred că ignoranța poate fi,
în anumite situații, o binecuvântare.
Nu mă refer la oamenii care nu au
acces la informație sau la cei care nu au avut posibilitatea să învețe.
Mă refer inclusiv la oamenii care ar
putea ști, dar aleg să nu știe.
Nu urmăresc știrile. Nu citesc toate
analizele. Nu se interesează de fiecare schimbare politică sau economică. Nu
își construiesc scenarii despre ceea ce s-ar putea întâmpla peste trei luni.
Își văd de viața lor.
Poate că unele lucruri îi afectează și
pe ei. Poate că ar fi util să cunoască anumite informații.
Dar există și posibilitatea ca, în
multe zile, să fie mai liniștiți decât cei care încearcă să înțeleagă totul.
Pentru că o problemă pe care o
cunoști, dar asupra căreia nu poți interveni, poate deveni o sursă constantă de
frământare.
În timp ce aceeași problemă,
necunoscută altcuiva, nu-i consumă nici măcar un minut din zi.
Desigur, realitatea există indiferent
dacă o cunoaștem sau nu.
Dar felul în care o trăim este
diferit.
Și poate că aici se ascunde o parte
din binecuvântarea ignoranței: nu în faptul că te protejează de ceea ce se
întâmplă, ci în faptul că te poate proteja de suferința anticipării.
Numai că există o dificultate.
Nu poți hotărî pur și simplu să nu mai
știi ceea ce știi.
Nu poți să ștergi din minte toate
experiențele, toate informațiile și toate întrebările pe care ai învățat să ți
le pui.
Poți, cel mult, să alegi ce faci cu
ele.
De la rezultat la
drum.
Nu știu când anume a început
schimbarea mea.
Nu a existat o dimineață în care m-am
trezit și am hotărât că, de astăzi, voi analiza mai puțin.
Cred că au fost multe întâmplări mici.
Oameni pe care i-am cunoscut. Situații în care am descoperit că există mai
multe moduri de a face același lucru. Momente în care am văzut că un om poate
ajunge la un rezultat bun pe un drum complet diferit de cel pe care l-aș fi
ales eu.
Am întâlnit, prin natura muncii mele
și nu numai, foarte multe tipologii umane.
Oameni care analizează îndelung.
Oameni care decid repede. Oameni care au nevoie de certitudini. Oameni care se
simt confortabil cu necunoscutul.
Și am înțeles tot mai mult că felul
meu de a vedea lucrurile nu este singurul posibil.
Nu înseamnă că toate alegerile sunt la
fel de bune sau că orice comportament este justificat.
Înseamnă că oamenii pot avea
priorități, perspective și moduri diferite de a ajunge la o concluzie.
Iar această înțelegere m-a ajutat,
cred, să mai las din când în când analiza deoparte.
Multă vreme, rezultatul era ceea ce
conta cel mai mult.
Astăzi, rezultatul contează în
continuare, dar nu mai este singurul lucru important.
Am început să prețuiesc drumul.
Să mă intereseze cum ajung undeva, nu
doar dacă ajung.
Câtă energie consum. Câtă bucurie îmi
permit. Câte experiențe las să se întâmple fără să încerc să le prevăd toate
consecințele.
Nu pot spune că îmi iese întotdeauna.
Mai am momente în care mintea începe
să construiască scenarii, să caute variante și să verifice posibilități.
Dar învăț să mă opresc.
Să mă întreb dacă informația pe care o
caut îmi va schimba cu adevărat decizia.
Dacă riscul este atât de mare încât
merită încă o analiză.
Dacă nu cumva am deja suficiente
elemente ca să aleg.
Și, uneori, să-mi spun că este în
regulă să nu știu totul.
Din adevărata cunoaștere se naște
alegerea
Este o idee la care mă gândesc tot mai
mult în ultima vreme.
Din cunoaștere, din adevărata
cunoaștere, se naște posibilitatea de a alege.
Dar ce înseamnă adevărata cunoaștere?
Să aduni cât mai multe informații?
Să înțelegi toate teoriile?
Să anticipezi toate consecințele?
Nu mai sunt atât de sigură.
Poate că adevărata cunoaștere înseamnă
și să înțelegi ce contează pentru tine.
Să-ți cunoști principiile. Să știi de
la ce nu vrei să te abați. Să recunoști riscurile pe care ești dispus să ți le
asumi și pe cele pe care nu le poți accepta.
Să înțelegi că nu toate informațiile
sunt la fel de importante și că nu orice întrebare are nevoie de un răspuns
imediat.
Poate că libertatea de a alege nu
apare atunci când ai epuizat toate variantele, ci atunci când știi suficient
despre lume și despre tine încât să poți decide fără să pretinzi că vei
controla tot ce urmează.
Și poate că uneori o alegere bună nu
este cea care produce rezultatul perfect.
Este cea pe care ai făcut-o
responsabil, în acord cu principiile tale, cu informațiile pe care le aveai și
cu omul care erai în acel moment.
Chiar dacă viața a hotărât să continue
povestea altfel decât ai anticipat.
În căutarea
ignoranței din mine
Mă întorc, așadar, la întrebarea de la
început.
Oare aș fi trăit mai bine dacă mama
m-ar fi făcut ignorantă?
Poate că aș fi avut mai puține nopți
nedormite.
Poate că aș fi trecut mai ușor peste
unele situații. Poate că nu aș fi consumat atâta energie încercând să înțeleg
lucruri pe care nu le puteam schimba.
Poate că aș fi ajuns la unele rezultate
pe drumuri mai scurte.
Dar nu știu dacă aș fi fost omul care
sunt astăzi.
Principiile mele,
sunt convinsă, ar fi fost aceleași.
Le-am primit de acasă, din educația cu care am crescut. Dar nu știu dacă aș fi
avut aceeași capacitate de a înțelege oamenii, aceeași curiozitate sau aceeași
încredere în propriile alegeri.
Nu știu dacă aș fi avut același
contur.
Și nu cred că un alt contur ar fi fost
neapărat greșit.
Ar fi fost, pur și simplu, altul.
Drumul meu a fost greu pe alocuri. Au
fost ziduri pe care le-am urcat, ziduri pe care le-am ocolit și ziduri pentru
care am construit scări, deși poate exista o potecă mult mai simplă, puțin mai
încolo.
Dar toate au contribuit la ceea ce
sunt.
Nu vreau să renunț la omul care caută
să înțeleagă. Îmi place să cunosc, să descopăr, să-mi pun întrebări și să
găsesc răspunsuri.
Doar că nu mai vreau să transform
fiecare întrebare într-o bătălie.
Nu mai vreau să cred că orice rezultat
merită orice preț.
Și nu mai vreau să confund profunzimea
cu obligația de a analiza totul până la epuizare.
Poate că maturitatea nu ne face
neapărat mai puțin curioși.
Poate că ne învață să fim mai
selectivi cu propria curiozitate.
Să știm când să cercetăm, când să
verificăm, când să întrebăm încă o dată.
Dar și când să închidem cartea, să
lăsăm telefonul deoparte, să punem în bagaj ce avem și să plecăm.
Chiar dacă am uitat pijamaua.
Și, cine știe, poate că în anii care
vin voi continua să învăț la fel de multe.
Doar că, pe anumite capitole ale
vieții, îmi voi permite să știu puțin mai puțin.
Îmi voi căuta, din când în când,
ignoranța din mine.
Nu pentru că nu aș mai vrea să înțeleg
lumea.
Ci pentru că vreau să-mi rămână timp
să o trăiesc. Mai liniștită.
🎶 Coloană sonoră: Vienna — Billy Joel
Comentarii 0
Niciun comentariu încă. Fii primul care scrie un gând.