Grecia din viețile mele de până acum

Salonicul va avea întotdeauna un loc aparte în viața mea.

Dincolo de faptul că a fost prima mea ieșire din țară, a fost și prima experiență de independență adevărată.

Eram studentă în anul II. Primul an de facultate îl petrecusem deja departe de familie, dar Salonicul însemna altceva.

Altă țară.

Altă limbă.

Independență totală.

Provocare.

Dorință de afirmare.

Ambiție.

Și am găsit acolo mai mult decât îmi imaginasem și, probabil, mai mult decât îndrăznisem să sper.

Am cunoscut oameni faini.

Am descoperit locuri.

Dar, mai ales, am descoperit lucruri despre mine.

Am văzut atunci pentru prima dată Meteora.

Am ajuns în Thassos și, într-un aprilie în care marea era rece și destul de învolburată, am făcut baie după ce am sărit de pe o stâncă suficient de înaltă încât astăzi probabil aș analiza puțin mai atent decizia.

Am ajuns la festivalul din Kavala.

Am văzut Atena și era cât pe ce să-mi cadă în cap o pungă de gunoi aruncată de la unul dintre etajele unui bloc. Nici asta nu am uitat-o.

Și am văzut Santorini.

Oia.

Apusul acela.

Unul dintre cele mai frumoase apusuri pe care le-am văzut vreodată și care, după mai bine de douăzeci de ani, încă își păstrează locul lui în memoria mea.

Poate că toate acestea au făcut ca Grecia să nu mai fie, de atunci, doar o țară în care fusesem.

A rămas undeva în mine.

Și m-am întors.

În 2019, la începutul anului, ne-am hotărât să luăm o vacanță în Creta, imediat după zilele noastre de naștere.

Eu urma să împlinesc 38 de ani.

Amalia, trei.

Excursia am cumpărat-o în februarie.

Mergeam doar noi trei și Verde.

Tripla A și Verde, în concediu în Creta.

Pentru mine, alegerea Greciei avea deja o încărcătură aparte. Țara aceea se așezase bine în sufletul meu încă din anii de facultate, iar ideea de a mă întoarce acolo într-o altă formulă de viață însemna mult.

Am plătit avansul și am început să așteptăm iulie.

Doar că, până să plecăm, formula s-a schimbat.

În luna mai am aflat că voi fi din nou mamă.

Că vom fi din nou părinți.

Că Amalia va avea un frățior sau o surioară.

Eram însărcinată.

Și, pentru mine, era un vis care începea să prindă contur exact așa cum îl dorisem.

Întotdeauna mi-am dorit doi copii.

Și, dacă aș fi putut alege, două fetițe.

Așa că, din momentul în care am aflat, am intrat într-o stare de bucurie aproape euforică.

Până să plecăm, ne-am sărbătorit zilele de naștere.

Eu, 38.

Amalia, trei.

Petrecerea ei am făcut-o la casa noastră de la țară, în locul în care îmi făcusem și eu atâtea zile de naștere.

Am închiriat un tobogan.

Aveam trambulină.

Au venit mulți copii, mulți prieteni.

A fost gălăgie, veselie, alergătură.

Și eu am sărit pe trambulină, însărcinată fiind, deși încă nu știa aproape nimeni.

Nu voiam să spun până nu treceam de 12 săptămâni.

Apoi ne-am făcut bagajele și am plecat în Creta.

De data asta, nu mai eram chiar trei.

Dar nici patru încă.

Eram undeva la mijloc.

O familie în curs de transformare.

Hotelul era bunicel. Plaja era aproape.

Românii din hotel erau foarte mulți și, din punctul meu de vedere, foarte gălăgioși.

Eu, în schimb, eram deja în starea aceea pe care mi-o aduce maternitatea.

Pe mine, maternitatea mă duce spre liniște. Spre interior.

Spre o versiune a mea mai calmă decât cea pe care o cunosc în mod obișnuit.

Așa că zgomotul și agitația nu-mi prieau prea tare.

Dar ne retrăgeam. În cameră. Pe plajă. În spațiul nostru.

Creta a fost și locul în care s-a întâmplat înțărcarea Amaliei.

Nu a fost un moment ușor.

Alăptarea fusese pentru noi un ritual și o formă de alinare care se repeta de mai multe ori pe zi.

Dar eram însărcinată și simțeam că venise momentul să încheiem și etapa aceea.

Așa că a trebuit să-i iau Amaliei ceva ce pentru ea fusese, până atunci, foarte important.

Și cred că tocmai de aceea încercam s-o țin și mai mult în brațe.

O luam la piept.

O purtam.

O linișteam.

Iar ea, în felul ei, a înțeles.

În Creta i-am spus că în burtica mea este ceva mic și drag care va veni pe lume.

Mă temusem de momentul ăsta.

Mă întrebam dacă va fi geloasă.

Dacă va simți că pierde ceva.

Dacă va accepta ușor ideea că nu va mai fi singură.

Dar Amalia a primit vestea cu o liniște care m-a emoționat profund.

A îmbrățișat ideea.

M-a îmbrățișat pe mine.

Și apoi a început să îmbrățișeze și burtica.

Stătea lipită de pieptul meu.

Mă mângâia.

Apoi îmi mângâia burta.

Și o pupa.

Doamne, cât mi-a mai pupat burta în sarcina aceea.

Așa mi-a rămas Creta în minte.

Nu prin hotel.

Nu prin mesele luate acolo.

Nici măcar prin plajă.

Ci prin imaginea Amaliei lipite de mine, într-un moment în care noi trei deveneam, încet, patru.

Noi.

Verde.

Apa mării. Cinci zile liniștită. Două zile cu valuri mai mari, care au speriat-o suficient de tare încât să nu mai vrea imediat înapoi în apă.

Și o familie care se schimba din mers.

Întâmplarea a făcut să mai fie acolo și o familie din Târgu Mureș, cu care am petrecut o parte din timp.

Ei aveau atunci un singur băiețel.

Mai târziu aveau să aibă și ei al doilea copil.

Am stat împreună la masă.

Pe plajă.

Ne-am intersectat zilele într-un mod firesc.

Dar, pentru mine, Creta a rămas în altă parte.

În felul în care Amalia a primit vestea.

În felul în care eu am ținut-o la piept.

În felul în care ea mi-a pupat burta.

În sentimentul acela că viața noastră se lărgea.

Așa a intrat Creta în sufletul meu.

În 2022, la începutul anului, am început din nou să ne gândim la vacanță.

De data aceasta, împreună cu buna mea prietenă Raluca, cu soțul ei și cu băiețelul lor, care era de vârsta Amaliei.

Noi veneam la pachet și cu Aida, care avea deja doi ani.

Ne doream ceva puțin mai aventuros decât un resort clasic, dar nici atât de aventuros încât să ne trezim dimineața cu grija micului dejun, a cumpărăturilor și a tuturor lucrurilor pe care le presupune o vacanță complet pe cont propriu.

Voiam să mergem cu avionul.

Să fie mai ușor cu copiii.

Să avem o bază bună.

Dar și posibilitatea să descoperim locul.

După multe variante și multe oferte, am ales Kefalonia.

Mi s-a părut puțin altfel decât insulele grecești mai comerciale.

Mai puțin căutată, poate.

Mai puțin pregătită să-ți ofere totul pe tavă.

Cu peisaje spectaculoase, stâncă, plaje de nisip, plaje stâncoase, drumuri care șerpuiesc printre dealuri, posibilitatea de a închiria mașini, ATV-uri, bărci.

Părea exact genul de loc care îți dă senzația că ai ce descoperi.

Am plătit avansul în februarie.

Cu inima puțin strânsă, pentru că sora mea tot spunea că s-ar putea să vină din Canada în vară, dar nu știa încă exact când.

Și aveam deja presimțirea că s-ar putea să ne suprapunem.

Până la urmă, exact asta s-a întâmplat.

O parte din sejurul nostru s-a suprapus cu venirea familiei surorii mele în România.

M-a mâhnit.

Am avut senzația că poate nu luasem cea mai bună decizie.

Dar vacanța era plătită.

Copiii erau entuziasmați.

Noi aveam nevoie de concediu după luni întregi de muncă.

Așa că am zis:

asta este.

Plecăm.

Ne bucurăm de vacanță.

Și petrecem cu familia cât putem, înainte și după.

Am plecat la sfârșitul lui august.

Două familii.

Patru adulți.

Trei copii.

Șapte oameni.

Problemele au început aproape imediat.

Camerele primite nu erau cele pe care le rezervaserăm.

Ne-am obișnuit cu ideea.

Eram la câțiva kilometri de centrul orașului, iar în prima seară restaurantul hotelului nu ne-a primit la cină pe motiv că nu ne înscriseserăm cu o zi înainte.

Nu aveam cum.

Cu o zi înainte nici măcar nu eram acolo.

Eram obosiți după drum.

Plecaserăm dimineața din Târgu Mureș, merseserăm cu mașina până la aeroport, zbor, transfer, cazare.

Trei copii mici.

Patru adulți obosiți.

Am găsit până la urmă transport spre oraș și o terasă foarte frumoasă, cu mâncare foarte bună.

Numai că mâncarea a venit după o eternitate.

Și chiar a fost o eternitate.

Țin minte că am reușit să plătim masa pe la miezul nopții.

Apoi ne-a luat aproape o oră să găsim un taxi înapoi spre hotel.

Cam asta a fost prima noastră întâlnire cu realitatea din Kefalonia.

A doua zi ne-am dat seama cât de greu era să găsim mașini de închiriat.

Eu, de fapt, vrusesem să rezerv mașina încă de acasă.

Așa fac de obicei când plec cu copiii: traseul poate rămâne spontan, putem schimba plaja, oprirea, restaurantul sau planul zilei, dar lucrurile care contează prefer să le pun la punct din timp.

Prietenii noștri își doreau însă să alterneze.

În unele zile mașină.

În altele, ATV.

Și au zis:

-         Lasă, închiriem când ajungem. Ne organizăm la fața locului.

Nu era stilul meu.

Dar de data asta am mers pe vibe-ul grupului.

Și am învățat.

Am învățat că, atunci când vine vorba despre lucrurile importante, mai ales cu copiii după mine, e mai bine să merg pe vibe-ul meu.

De obicei e mai sigur.

Și, în cazul ăsta, ar fi fost și mai simplu.

Până la urmă am găsit o variantă pentru ziua următoare, iar prima zi am petrecut-o la piscina hotelului.

Și, sincer, a fost bine și așa.

Aveam nevoie să ne revenim după prima zi.

Kefalonia are niște peisaje absolut fenomenale.

Și spun asta chiar dacă, pentru mine, vacanța aceea a venit cu mai multe episoade pe care aș fi preferat să nu le trăiesc.

Ne-am plimbat de la o plajă la alta.

Am făcut fotografii superbe.

Am văzut locuri care meritau fiecare kilometru.

Dar într-una dintre zile, când eram doar noi patru, am avut primul episod care ne-a pus serios la încercare.

Prietenii noștri închiriaseră o barcă.

Noi nu am vrut.

Era foarte cald, aproape 40 de grade, și ideea de a sta în mijlocul mării pe o bărcuță mică, cu doi copii, nu ne tenta deloc.

Așa că am plecat cu mașina în căutarea unei plaje mai retrase.

Pe hartă părea idilică.

Ascunsă.

Exact genul acela de plajă pentru care te abați de la drum.

Doar că GPS-ul ne-a dus pe un traseu care devenea din ce în ce mai rău.

Și, într-un amestec de optimism și încăpățânare, am continuat.

Poate că după următoarea curbă se îndreaptă.

Poate că mai sunt doar câteva sute de metri.

Poate.

Nu.

Drumul devenise aproape impracticabil.

Mergeam cu 10–15 kilometri la oră.

Nu aveam semnal.

Nu era umbră.

Afară erau aproape 40 de grade.

Și aveam doi copii mici în mașină.

La un moment dat, o piatră a spart cauciucul.

Pana, în sine, nu era sfârșitul lumii.

Dar în contextul acela a devenit ceva mult mai greu de gestionat.

Trebuia schimbată roata în soare.

Copiii trebuiau coborâți și apoi urcați la loc.

Nu puteam cere ajutor.

Roata de rezervă ni se părea puțin dezumflată.

Și mai aveam de mers înapoi aproape jumătate de oră pe același drum.

Cumva am ieșit de acolo.

Am reparat cât s-a putut.

Și am învățat o lecție simplă, dar foarte clară:

de atunci verificăm de trei ori traseul când avem copiii în mașină.

Și roata de rezervă.

Obligatoriu.

Hotelul nu ne-a ajutat prea mult să ne îndrăgostim de vacanță.

A fost, probabil, unul dintre cele mai slabe locuri în care am stat vreodată cu copiii.

Dacă am fi fost doar doi adulți, poate treceam mai ușor peste multe.

Cu copiii, însă, lucrurile se simt altfel.

Aida, de exemplu, aproape că nu a mâncat nimic toată săptămâna.

În afară de înghețată.

Șapte zile în care am încercat s-o conving să mănânce orice.

Aproape orice.

Și aproape orice a pierdut în fața înghețatei.

Dar toate astea au devenit mici în ultima zi.

La întoarcere, în transferul spre aeroport, Aida adormise în brațele mele.

Când am coborât din autocar și am intrat în aeroport, mi-am dat seama că îmi uitasem telefonul înăuntru.

Nu era un telefon foarte scump.

Nu valoarea lui mă interesa.

Erau fotografiile.

Aplicațiile.

Toate lucrurile pe care nu voiam să le pierd odată cu el.

Am început să sun de pe telefonul lui Adrian.

La început suna.

Nu răspundea nimeni.

Am sunat la agenție și mi s-a spus că șoferița autocarului urma să revină și că voi putea merge să-mi caut telefonul.

Când am ajuns din nou la autocar și am sunat, telefonul meu nu mai suna.

Intra direct căsuța vocală.

Am urcat și am început să-l caut.

Nu era.

Șoferița nu vorbea engleză.

Eu nu vorbeam greacă.

Și am început o conversație în care, probabil, fiecare dintre noi înțelegea cel mai bine propriile cuvinte.

Eu eram convinsă că telefonul fusese luat.

Ea nega.

La un moment dat am spus:

-         OK. Atunci sun la poliție.

Și de acolo lucrurile au devenit foarte greu de înțeles și mult mai greu de controlat.

Șoferița s-a enervat.

A închis ușa autocarului.

S-a urcat la volan.

Și a plecat cu mine înăuntru.

Eu nu cerusem să merg nicăieri.

Copiii mei rămăseseră în aeroport.

Pașapoartele lor erau la mine.

Iar autocarul urca în viteză pe niște drumuri printre stânci.

Nu știam unde mergem.

Ea nu voia să oprească.

Am încercat să sun la urgențe.

În panica mea, nici măcar nu reușeam să mă lămuresc ce număr trebuia să formez.

Semnalul venea și dispărea.

Am încercat să caut pe internet.

Nu mergea.

Am încercat să sun în aeroport.

N-a răspuns nimeni.

Și, cu fiecare minut, mă panicam mai tare.

Îmi amintesc că am încercat să-i opresc cumva cursa.

Să mă apropii de volan.

Să trag de schimbător.

Apoi m-am oprit, pentru că eram pe drum de munte și mi-am dat seama că puteam face lucrurile și mai periculoase.

Autocarul se mișca tare.

Eu eram aruncată dintr-o parte în alta.

Și nu mai reușeam să gândesc limpede.

Singurul lucru care îmi revenea obsesiv în minte era:

copiii mei sunt în aeroport.

Pașapoartele lor sunt la mine.

Și eu nu știu unde mă duce femeia asta.

La un moment dat am prins puțin semnal.

Am sunat-o pe Raluca.

Nu a răspuns.

L-am sunat pe soțul ei.

Nici el.

Și atunci am sunat agentul meu de turism din România.

Era sâmbătă după-amiază.

Era la o nuntă.

La început nu auzea aproape nimic din ce îi spuneam.

A ieșit afară.

I-am explicat foarte repede situația.

El a reușit să contacteze partenerul din Grecia.

De acolo a fost anunțat șeful șoferiței.

Și poliția.

La un moment dat, ea a primit un telefon.

A început să vorbească foarte agitat.

Și, în cele din urmă, a oprit într-o mică parcare, sus, într-o zonă de deal sau de stâncă.

Acolo a ajuns poliția.

A venit și șeful ei.

Au venit mai multe echipaje.

Eu am fost dusă înapoi la aeroport cu mașina poliției.

Și abia acolo am început să înțeleg că lucrurile se opriseră.

Versiunea mea era simplă:

fusesem luată din aeroport împotriva voinței mele și dusă într-un loc pe care nu îl cunoșteam.

Versiunea șoferiței era că intenționa să mă ducă la secția de poliție ca să declar dispariția telefonului.

Pentru mine explicația nu avea sens.

Dacă voiam să reclam dispariția telefonului, puteam suna la poliție.

Nu aș fi plecat de bunăvoie din aeroport, lăsându-mi copiii acolo și luând cu mine pașapoartele lor.

Telefonul nu a fost găsit în autocar.

Iar poliția ne-a spus că nu putea stabili pe loc ce se întâmplase, fiind cuvântul meu împotriva cuvântului ei.

Dacă fiecare dintre noi ar fi depus plângere împotriva celeilalte, urma să rămânem în custodie până luni și să ajungem în fața unui judecător.

Nu am ales drumul acela.

Nu mai voiam nimic.

Tremuram.

Aveam câteva vânătăi de la felul în care fusesem aruncată prin autocar.

Dar fizic eram bine.

Copiii erau bine.

Și tot ce voiam era să mă urc în avion și să mă întorc acasă cu ei.

O vreme am spus că nu mai merg niciodată în Grecia.

Apoi am redus puțin verdictul:

bine, poate în Grecia.

Dar în Kefalonia sigur nu.

Iar când am început din nou să ne gândim la o vacanță în Grecia, Amalia mi-a spus:

-         Mami, dar nu în Grecia ai fost răpită pe aeroport și era să rămânem fără tine? Ești sigură că mai vrei să mergem?

Copiii au un talent extraordinar de a rezuma exact partea pe care adulții încearcă să o pună într-o formulare mai elegantă.

Și totuși ne-am întors.

Pentru că uneori se întâmplă lucruri care, pe moment, te fac să crezi că nu vei mai putea reveni într-un loc.

Și apoi timpul trece.

Frica își schimbă dimensiunea.

Iar locul rămâne mai mare decât întâmplarea.

Kefalonia rămâne pentru mine una dintre cele mai spectaculoase insule pe care le-am văzut.

Mi-ar fi plăcut să-mi rămână numai stâncile.

Apa.

Plajele.

Aida la doi ani.

Amalia la șase.

Dar a rămas și povestea aceea.

Un moment în care aproape nimic nu mai era sub controlul meu.

Și, până la urmă, cel mai important lucru este că s-a terminat bine.

Poate că nu mă grăbesc să mă întorc în Kefalonia.

Dar Grecia?

Cu Grecia povestea mea nu se terminase acolo.

În 2024 ne-am hotărât să revenim în Grecia.

Din nou în Creta.

Doar că de data aceasta Creta era alta.

Sau poate noi eram alții.

Eram în formulă completă.

Toți patru.

Aida avea patru ani.

Amalia, opt.

Și poate tocmai de aceea am văzut insula altfel.

La fel de frumoasă.

La fel de vibrantă.

Nu spectaculoasă în același fel ca Kefalonia, cu stâncile ei dramatice și peisajele care îți taie respirația.

Creta avea altceva.

Nisip fin.

Plaje cu pietre pe alocuri.

Drumuri pe care le-am făcut cu mașina câteva zile.

O atmosferă bună.

Și, foarte important, liniște.

După Kefalonia, cred că purtam încă undeva în mine sentimentul acela că nu știi niciodată ce se poate întâmpla.

Dar de data aceasta a fost bine.

Pur și simplu bine.

Hotelul a fost, de data aceasta, mult peste ce întâlniserăm în Kefalonia sau chiar la vizita precedentă din Creta.

Era tot un complex de vile, la aproximativ cinci minute de plajă, poziționat în nordul insulei.

Camerele erau spațioase.

Aveam o piscină mai liniștită, pentru adulți, unde puteau intra și copiii.

Mai era și o zonă separată cu două tobogane.

Iar plaja avea nisip fin.

Nu spun că hotelul era perfect.

Mâncarea all inclusive în Grecia nu este întotdeauna ceea ce trebuie.

Aerul condiționat era, culmea, contra cost.

Dar, raportat la preț și la lucrurile care pentru mine contează cu adevărat într-o vacanță cu copii, a fost foarte bine.

Aveam spațiu.

Aveam răcoare.

Aveam piscine.

Aveam tobogane.

Aveam plaja aproape.

Era și o zonă de entertainment pentru copii.

Seara aveau activități.

Cinema cu popcorn.

Ateliere de desen.

Lucruri simple, dar care pentru copii contează mult.

Am fost cu o altă familie care avea două fetițe, iar asta a făcut vacanța și mai ușoară.

Copiii aveau lumea lor.

Se jucau.

Făceau castele de nisip.

Intrau în apă.

Căutau scoici.

Se uitau după meduze.

Iar noi, adulții, puteam să respirăm puțin.

Să bem o cafea liniștiți.

O limonadă.

Să ascultăm o melodie.

Să citim câteva pagini.

Să stăm.

Pur și simplu să stăm.

Au fost și bunicii cu noi, în camera lor.

Amalia mai dormea uneori cu ei.

Alteori cu noi.

Și aveam suficiente variante cât să nu simțim că trebuie să plecăm în fiecare zi undeva ca să ne simțim bine.

Din când în când mai ieșeam și la câte o tavernă.

Spre mica disperare a copiilor.

Pentru că la tavernă trebuia să alegi din meniu.

Trebuia să aștepți.

Nu apărea mâncarea instant de la bufet.

Dar mâncarea la tavernă în Grecia este altceva.

Oricât de bun ar fi hotelul și oricât all inclusive ai avea, dacă nu mergi măcar la una-două taverne, parcă pierzi o parte importantă din farmecul Greciei.

Și cred că tocmai combinația asta a făcut vacanța atât de reușită.

Confort cât să ne fie ușor.

Libertate cât să simțim că suntem în Grecia.

Copiii cu lumea lor.

Noi cu puțin timp pentru noi.

Și insula suficient de aproape, încât să nu simțim că am văzut-o doar de la marginea piscinei.

Totul era simplu.

Fluid.

Așa cum ar trebui să fie o vacanță cu copii și cu oameni dragi.

Fără evenimente spectaculoase.

Fără întâmplări care să-ți dea lumea peste cap.

Și, poate tocmai de aceea, atât de frumoasă.

Creta din 2024 a fost mai completă.

Mai aproape de sufletul meu.

Pentru că de data asta am putut să mă bucur altfel.

Nu doar de mare.

Nu doar de insulă.

Ci de bucuria din ochii fetelor mele.

De felul în care se jucau.

De libertatea lor.

De faptul că eram acolo, toți patru.

A fost frumos.

Foarte frumos.

Exact cât trebuia.

După experiența din Creta 2024, ne-am dorit să repetăm formula.

Aceleași două familii.

Copiii împreună.

Și, din partea noastră, au venit și bunicii.

Așa a apărut Zakynthos 2025.

De data aceasta am ales un hotel mai orientat spre zona de distracție pentru copii, cu un mini parc acvatic.

Și parcul acvatic a fost, sincer, senzațional.

Nebunie curată.

Copiii îl adorau.

În fiecare zi ajungeam acolo pentru o oră.

Două.

Uneori trei.

Mai puțin în zilele în care plecam să descoperim insula.

Plaja de lângă hotel, în schimb, nu era deloc pe gustul meu.

Destul de pietroasă.

Fără prea multe șanse pentru castele de nisip.

Copiii n-au fost foarte încântați la capitolul ăsta.

Dar am compensat.

Am închiriat mașini pentru două zile și am plecat să vedem alte plaje.

Și am găsit niște locuri absolut superbe.

Inclusiv o plajă cu palmieri care mi-a rămas foarte clar în minte.

Am stat acolo de dimineața până seara.

La prânz ne-am retras la o terasă.

Și Doamne, ce am mâncat acolo.

Pește.

Fructe de mare.

Exact genul de mâncare pentru care eu pot ierta multe unei vacanțe.

Iubesc peștele.

Iubesc fructele de mare.

Și mă bucur că am reușit să le transmit și fetelor câte ceva din plăcerile astea.

Amalia iubește peștele.

Aida iubește creveții.

Așa că, din punctul meu de vedere, lucrurile merg bine și la capitolul acesta.

Am ajuns și la plaja cunoscută pentru broaștele țestoase Caretta caretta.

Nu am văzut broaște țestoase.

Nu era sezonul lor.

Dar am vorbit despre ele.

Am căutat informații.

Am citit.

Le-am povestit copiilor.

Așa că am bifat și mica porție de cultură generală din vacanță.

Zakynthos și Caretta caretta.

Chiar dacă fără Caretta caretta în peisaj.

Hotelul, în rest, a fost o alegere bună.

Camerele foarte ok.

Mâncarea decentă.

Personalul ok.

Iar compania noastră, din nou, potrivită.

Copiii s-au jucat.

S-au bucurat unii de alții.

Noi, adulții, am putut să povestim.

Să stăm.

Să ne relaxăm.

Iar fetele mele s-au bucurat și de noi, și de bunici.

Și cred că asta contează enorm.

Să construiești amintiri în familie.

Nu doar cu părinții.

Ci și cu bunicii.

Să existe vacanțe în care copiii să-și amintească nu doar locurile, ci și oamenii care au fost acolo cu ei.

Zakynthos a rămas o amintire frumoasă și pentru fete.

Își amintesc parcul acvatic.

Broaștele țestoase, chiar dacă nu le-au văzut.

Palmierii.

Plajele.

Mai puțin castelele de nisip.

Dar, Doamne-ajută, castele de nisip am construit în alte locuri.

Și Zakynthos nu trebuia să le aibă chiar pe toate.

Numai că, pentru mine, vacanța aceea a avut și un alt strat.

În familia noastră plana deja ideea divorțului.

Nu era ceva spus copiilor.

Nu era ceva expus celorlalți.

Era între noi doi.

Problemele deveniseră tot mai vizibile pentru noi, apropierea se diminuase mult, iar cuplul care fuseserăm cu zece ani înainte — sau chiar cu cinci ori doi ani înainte — nu mai exista în aceeași formă.

Nu ne mai țineam de mână.

Nu mai eram acel „noi” de altădată.

Și totuși, vacanța a existat.

Copiii s-au bucurat.

Bunicii au fost acolo.

Prietenii au fost acolo.

Am făcut amintiri frumoase.

Poate tocmai asta îmi rămâne din Zakynthos: faptul că, uneori, două adevăruri pot exista în același timp.

O vacanță poate fi frumoasă.

Și un cuplu poate fi deja pe sfârșite.

Februarie 2026 a venit cu trei lucruri importante în viața mea.

Divorțul s-a încheiat.

Am început un job nou, cu oameni noi, ritm nou, responsabilități noi.

Și, poate cel mai important, am luat decizia să merg mai departe cu viața în forma în care începea să se contureze.

Așa că, împreună cu Oana, fina mea, am început să ne uităm la vacanțe.

La final de august urma să mergem în Corfu.

Ei trei.

Doi adulți și finuța mea de cinci ani.

Și noi trei.

Mă întorsesem la formula Tripla A.

Anda.

Amalia.

Aida.

Și bine am făcut.

Am ales hotelul cu puțină teamă.

Nu era cea mai scumpă variantă.

Nici cea mai luxoasă.

Era undeva în zona de buget mediu spre mic și am mers pe câteva lucruri simple:

să fie aproape de plajă,

plaja să fie cu nisip,

și să existe două tobogane pentru fete.

Atât.

Vara a trecut greu.

Foarte greu.

Fetele au început să mă întrebe de Corfu imediat după ce ne-am întors din Bulgaria, prin 10 iulie.

-        Mami, când plecăm?

-        Mami, ne facem bagajele?

-        Mami, ce punem în bagaj?

-        Mami, dar mai e mult?

Și, într-un final, a venit ziua.

Am plecat spre aeroport, la Cluj.

Am luat avionul.

Am ajuns în Corfu.

Transfer.

Hotel.

Și, din primul moment, senzația a fost:

da.

Aici trebuia să fim.

Am primit o cameră foarte bună.

Aproape de restaurant.

Aproape de piscina principală.

Foarte aproape de plajă.

Nu lângă piscina cu tobogane, dar asta avea să se dovedească complet irelevant.

La șapte seara, Amalia a zis că vrea să mergem la mare.

Primul lucru.

Marea.

Pentru mine, asta a fost deja suficient.

Am ajuns pe plajă.

Și nu știu cum să descriu nisipul acela.

Atât de fin.

Atât de plăcut.

Apa perfectă.

Am intrat în mare chiar atunci.

Seara.

Obosite.

Fericite.

Am mers apoi la masă.

Mâncarea foarte bună.

Camera foarte bună.

Locația foarte bună.

Și, poate pentru prima dată după mult timp, n-am simțit nevoia să caut altceva.

Șapte zile.

N-am închiriat mașină.

N-am vrut să văd zece plaje.

N-am vrut să bifez obiective.

N-am vrut să fug nicăieri.

Am vrut doar să fiu acolo.

Pe plajă.

Cu ele.

Și atât.

Am intrat în piscină de maximum două ori.

Iar fetele, care își doriseră atât de tare un hotel cu tobogane, n-au ajuns nici măcar o dată la piscina cu tobogane.

În schimb, am descoperit bouncy castle-ul de pe mare.

Și acolo s-a terminat orice urmă de demnitate fizică.

Castelul gonflabil se mișca în valuri.

Trebuia să te urci.

Să cobori.

Să te cațeri.

Să aluneci.

Să te ridici.

Să cazi.

Să te urci iar.

Era și un tobogan de vreo trei metri și jumătate.

Ajungeai greu sus, pentru că totul se mișca, iar apoi te aruncai direct în apă.

Adâncă.

Sărată.

Perfectă.

Amalia a mers și singură.

Cu Aida am fost mai atentă.

Eu coboram prima.

O așteptam la aterizare.

O prindeam.

Și o luam de la început.

Din nou.

Și din nou.

Și din nou.

Două ore și jumătate.

La final aveam coatele făcute praf.

Genunchii la fel.

Înghițisem suficientă apă sărată cât să nu mai vreau niciodată.

Și râsesem atât de mult încât nu mă mai durea nimic.

Am fost și pe crazy sofa.

Doamne, cât am mai sărit.

Și pe ringos.

Pe ringos am fost doar cu Amalia, pentru că Aida era încă prea mică.

A doua zi am repetat crazy sofa.

Deja eram cliente fidele.

Și, probabil tocmai de aceea, ne-au făcut o tură dublă în larg.

La un moment dat am sărit atât de sus încât eram convinsă că urmează să ajung în apă.

N-am ajuns.

Dar am râs de parcă ajunsesem.

Corfu 2026 a fost Tripla A.

Nisip și mare.

Castele și fete îngropate până la brâu în nisip, transformate în sirene.

Restaurant all inclusive, dar și taverne.

Pește și creveți.

Prosecco și prieteni dragi aproape.

Eu cu telefonul meu.

Cu playlistul meu. Cu poveștile mele. Nu multe.

Doar suficiente cât să lase câteva uși deschise, fără să simt nevoia să le închid definitiv.

Răsărituri în fiecare dimineață, cu cafeaua în mână.

Apusuri cu picioarele în apă.

O rochie transparentă.

Pielea bronzată în acel taupe pe care îl iubesc și care, cu puțină cremă hidratantă, parcă strălucea și mai tare.

O ținută puțin mai sexy la cină.

O fotografie trimisă mai departe.

Și apreciată.

Lucruri mici.

Dar vii.

Și, peste toate, ele.

Fetele.

Râsetele lor.

Brațele lor în jurul meu.

Pupicii.

-        Mami, mulțumesc!

-        Mami, asta e cea mai frumoasă vacanță din viața mea!

-        Mami, câte faci pentru noi!

Poate pentru cineva toate lucrurile astea par mărunte.

Pentru mine nu sunt.

Nu sunt deloc.

Bucuria nisipului și bucuria unui răsărit.

O gură de apă sărată luată în timp ce râzi și un copil transformat în sirenă în nisip.

Altul care te prinde de mână înainte să se arunce pe tobogan.

Un pahar de prosecco și o melodie bună.

O prietenă aproape.

O ușă care poate rămâne întredeschisă.

Și, mai ales, bucuria din ochii lor.

În Corfu n-am avut nevoie de prea multe.

Și poate tocmai de aceea am avut atât de mult.

 

 

Coloana sonoră   🎵 The Temper Trap – Sweet Disposition