Ce rămâne din lucrurile pierdute

A fost odată ca niciodată o Anda care a mers la mare cu nepoțelul ei, mult așteptat și mult iubit, venit tocmai din Canada pentru vacanța de vară.

Într-o seară, pe promenadă, am intrat împreună într-un magazin și mi-am cumpărat o pereche de sandale. Bineînțeles, sub supravegherea atentă și cu aprobarea lui.

Erau albe, lăsau să se vadă puțin degetele, aveau călcâiul liber și o fundiță mică, verde, cu un detaliu portocaliu în mijloc.

Au devenit sandalele mele preferate.

De departe.

Cred că nicio altă pereche de pantofi sau sandale nu a mai însemnat pentru mine ce au însemnat acelea.

Și nu pentru că erau albe. Nici măcar nu purtam prea mult alb.

Nu pentru fundița verde.

Ci pentru că le cumpărasem împreună cu el.

Fusese dragoste la prima vedere între mine și sandale, iar nepoțelul meu le aprobase. Era suficient.

Au trecut doi ani.

M-am întors la mare pentru un mini-sejur cu una dintre prietenele mele și am ajuns în Vama Veche.

A fost o vacanță frumoasă, chiar dacă nu ne-a răsfățat prea mult soarele. Am prins însă răsărituri superbe. Și, pentru mine, chiar și cele înnorate au fost frumoase.

Am făcut multe poze.

Purteam fusta mea verde smarald, pe care o iubesc și astăzi. O port mai rar acum, dar de fiecare dată când o pun pe mine mi se pare că se întâmplă puțină magie.

Într-una dintre zile am stat la plajă aproape de dimineață până seara.

La un moment dat ni s-a făcut o poftă teribilă de pește proaspăt și am hotărât să mergem spre celălalt capăt al stațiunii.

Ne-am luat bagajele pe umăr și am pornit încet, cu picioarele prin apă.

Sandalele mele preferate erau puse sus, în geantă.

Sau cel puțin așa credeam.

Când am ajuns la destinație, mai aveam una singură.

Un papuc.

O sandală.

Cealaltă dispăruse.

Am făcut drumul înapoi.

Și înainte.

Și iar înapoi.

Pe plajă, prin apă, mai aproape de mal, mai departe.

Am întrebat oameni. Țineam sandaua rămasă în mână și le-o arătam tuturor, ca și cum undeva, pe o plajă întreagă, cineva trebuia neapărat să-i fi găsit perechea.

Am căutat-o aproape două ore, până s-a făcut întuneric.

Am căutat-o și a doua zi.

N-am găsit-o.

Vama are, cred, un dar aparte de a-ți răpi anumite lucruri și de a-ți dărui altele.

Sandaua mea a rămas tribut Vămii.

Pentru toate momentele frumoase pe care le trăisem acolo.

Pentru prietena mea.

Pentru răsărituri.

Pentru cocktailul de la miezul nopții.

Pentru melodia dansată cândva la apus și apoi din nou la răsărit.

Pentru șezlongul pe care l-am păstorit o zi întreagă, cu cartea în mână.

Pentru râsete.

Pentru buna dispoziție.

Pentru toate dățile în care Vama a fost exact locul de care aveam nevoie la vârsta pe care o aveam atunci.

Sandaua s-a dus.

Dar, într-un fel ciudat, nu a luat nimic cu ea.

Mi-a lăsat în urmă tot ce însemnase.

Uneori obiectul dispare, dar povestea lui rămâne întreagă.

Era toamna lui 2016.

Amalia avea patru luni și ne-am hotărât să facem prima ieșire din țară împreună.

Madrid.

Era octombrie și Spania ne-a primit cu vreme aproape neverosimil de frumoasă. Am prins inclusiv zile toride.

Spania are, oricum, o climă extraordinară. Nu degeaba spun uneori că acolo mi-ar plăcea să-mi petrec pensia.

Pe atunci eram trei.

Ne spuneam Tripla A: Amalia, Anda și Adrian.

Și, evident, îl aveam cu noi și pe Verde.

Verde a fost prima jucărie cu adevărat importantă din viața Amaliei. O jucărie minunată, primită de la o prietenă atunci când s-a născut, cu puțin verde pe ea — de unde și numele, într-un exces evident de imaginație.

Îl avem și acum.

A fost purtat prin multe concedii și, probabil pentru că și eu i-am acordat foarte multă importanță, a devenit un soi de al patrulea membru al delegației.

Ne-am plimbat enorm prin Madrid.

Aveam căruciorul, dar Amalia era purtată mult și în sistemul de purtare, în brațe, lipită de noi.

Și, la fiecare oră sau două, ne opream ca să o alăptez.

Amalia a fost alăptată trei ani și jumătate.

Doamne, numai când mă gândesc.

După doi ani, deja mai exista câte cineva care mă întreba ce mai fac acolo.

Eu o alăptam și nu aveam nicio taină.

Când am născut-o, nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge la trei ani și jumătate. Nu exista în mintea mea un asemenea plan. A venit firesc, pe parcurs. Am citit, m-am informat și am văzut câtă liniște și cât alint îi aducea, inclusiv după primul sau al doilea an.

Chiar și după ce m-am întors la serviciu, exista ritualul nostru.

Seara.

Noaptea.

Dimineața.

În Madrid însă era încă foarte mică.

Avea doar patru luni.

Și aveam cu mine o eșarfă.

O eșarfă care, în cele cinci zile ale vacanței, a devenit aproape indispensabilă.

O foloseam atunci când o alăptam.

Nu pentru că mi s-ar fi părut ceva ce trebuia ascuns. Alăptarea mi s-a părut întotdeauna un gest absolut firesc.

Dar eu aveam nevoie de puțină intimitate.

Dacă eram într-un restaurant, alegeam o masă mai retrasă.

Dacă eram pe o bancă, încercam să stau puțin cu spatele.

Iar eșarfa aceea îmi proteja exact spațiul de care aveam eu nevoie, fără să o incomodeze pe ea.

Nu era transparentă, dar nici groasă.

Nu-i era cald sub ea.

Era ușoară.

Răcoroasă.

Exact cât trebuia.

În cele cinci zile de Madrid a fost unul dintre lucrurile acelea aparent neînsemnate care îți fac viața mult mai simplă.

În ultima seară am ajuns la hotel fără ea.

Dispăruse.

Nu știu unde.

Nu știu când.

Și uite așa, Tripla A și Verde s-au întors acasă fără eșarfa magică.

I-am simțit lipsa imediat.

Mai ales în avion, la întoarcere.

N-am reușit să găsesc una potrivită în aeroport și asta a fost.

Nici n-am avut realmente timp să o caut. Era ultima seară, iar a doua zi plecam.

A rămas undeva în Madrid.

După aceea au mai urmat multe vacanțe.

Amalia a fost alăptată până la trei ani și jumătate, deci au mai existat, evident, și alte eșarfe.

Numai că nu-mi amintesc niciuna.

Nu știu ce culoare aveau.

Nu știu unde le-am cumpărat.

Nu știu unde sunt acum.

Pe cea pierdută la Madrid o țin minte.

Și uneori mă întreb dacă o țin minte tocmai pentru că am pierdut-o.

Dar nu cred că este numai atât.

Cred că o țin minte pentru că a fost acolo cu noi când, pentru prima dată, ne-am luat copilul de patru luni și am avut curajul să plecăm cu el din țară.

Nu pentru că asta ne-ar fi făcut părinți mai buni sau mai curajoși decât alții. Fiecare familie alege când și cum face prima călătorie cu un copil.

Pentru noi, însă, aceea a fost prima.

Tripla A.

Verde.

Madridul.

Amalia la patru luni.

Și eșarfa mea.

Poate că, după ea, am învățat să nu mă mai atașez atât de tare de lucrurile care se pot pierde.

Sau poate că următoarele eșarfe au fost pur și simplu obiecte, iar aceea fusese deja o poveste.

Nu știu.

Știu doar că pe cele pe care nu le-am pierdut le-am uitat.

Pe ea, nu.

Numai că nu toate lucrurile pe care le-am pierdut puteau fi căutate pe o plajă sau prin buzunarele unei vacanțe.

Unele nici măcar nu existaseră cu adevărat în forma în care eu le văzusem.

Și poate că acestea sunt cele mai greu de pierdut, dacă nu reușești, la final, să găsești și ceva de câștigat din ele.

Pentru că, atunci când pierzi o sandală, știi ce ai pierdut.

Când pierzi o eșarfă, îi poți simți lipsa în avion.

Dar ce faci când pierzi o poveste despre care afli, abia la sfârșit, că poate nu fusese în întregime ceea ce crezuseși?

Mi s-a întâmplat asta la o vârstă la care aveam impresia că știu destul de bine cine sunt și ce vreau.

Am cunoscut un om.

Nu știam unde va duce lucrul acela și nici nu cred că am încercat de la început să-i pun un nume.

Am vorbit.

Am împărtășit.

El mi-a spus lucruri despre el.

Eu i-am spus lucruri despre mine.

Și, pentru scurt timp, am avut senzația că primesc exact tipul de conexiune pe care îl căutam.

Am dat cât am simțit pe moment.

Nici prea mult, nici prea puțin.

Au existat și lucruri mici care nu se legau perfect, dar nu mă deranjau.

Până la urmă, aveam în față un jucător redutabil, iar eu eram partenerul de joc.

Un jucător bun își păstrează câțiva ași în mânecă. Iar când îi recunoști forța, poți chiar să devii curios și să-ți propui să-i descoperi pe parcurs.

Am ignorat puțin partea rațională, pentru că lucrurile se legau cumva pe placul meu, într-un joc care aducea zâmbete.

Și am continuat să joc.

Până când, printr-o conjunctură pe care n-o căutasem, am aflat că nu jucam, de fapt, după aceleași reguli.

Iar informația asta a schimbat, dintr-odată, felul în care priveam multe dintre mutările de până atunci.

Pentru că una este să ai ași în mânecă.

Alta este să trișezi.

Un jucător adevărat poate să-și păstreze așii. Dar nu trișează.

Decizia de a ieși din joc a venit spontan. Iluzia nu se risipise cu totul, dar nici nu mai avea aceeași putere.

Și poate că a pleca nu înseamnă întotdeauna să fugi.

Uneori înseamnă doar să recunoști clipa în care jocul nu mai merită continuat.

Totuși, m-am întors.

Poate pentru că uneori mintea închide o ușă înainte ca sufletul să fie pregătit să nu o mai deschidă.

Și m-am lovit de un zid.

A durut.

Numai că eliberarea nu a venit atunci.

A venit puțin mai târziu, într-o formă pe care nu aș fi știut s-o inventez singură.

Uneori, viața îți scoate în cale câte o întâmplare neașteptată și te lasă să alegi ce faci cu ea.

Eu am ales să nu trec mai departe.

Și, pentru o vreme, jocul s-a schimbat.

Eram aceiași doi jucători, dar într-o altă formulă, cu reguli adaptate și cu adevăruri spuse doar pe jumătate.

Numai că jocul acela nou nu mai avea o miză reală pentru mine.

Poate tocmai de aceea a putut să existe atât de puțin.

A apărut din neant și tot acolo s-a risipit.

Când s-a terminat, nu am rămas cu sentimentul că pierdusem ceva.

Pentru că, de fapt, ceea ce avusese miză se pierduse deja.

La primul joc poate că mi-a lipsit experiența. Am jucat natural, fără strategie.

La al doilea, însă, nu mai aveam miză. Și, tocmai de aceea, nici nu cred că am jucat cu adevărat.

Poate că primul joc m-a învățat doar să fiu puțin mai atentă data viitoare. Să-mi păstrez câțiva ași pentru momentul potrivit, fără să-mi pierd spontaneitatea și autenticitatea.

Dar, mai ales, să înțeleg că un joc cu miză are nevoie de reguli asumate de ambii jucători.

Iar una dintre ele, pentru mine, rămâne esențială:

fair-play-ul.

Nu-mi doresc să câștig un joc trișând.

Și dacă tocmai pentru că refuz să trișez ajung să-l pierd, atunci poate că n-am jucat greșit.

Poate că am ales greșit partenerul de joc.

Rămân jucător.

Doar unul mai atent.

Și sper că ceea ce am luat cu mine de acolo se numește luciditate.

Nu luciditatea rece în care nu mai ai încredere în nimeni.

Nu vreau asta.

Și nici luciditatea care transformă fiecare om nou într-un suspect.

Ci luciditatea de a înțelege că sinceritatea mea nu garantează sinceritatea celuilalt.

Că faptul că eu îmi pun cărțile pe masă nu înseamnă neapărat că și omul din fața mea face același lucru.

Că intuiția poate fi extraordinară, dar dorința poate vorbi uneori atât de tare încât seamănă cu ea.

Și nici astăzi nu vreau să numesc totul iluzie.

Poate că intuiția mea nu a fost complet greșită.

Poate că ceva a existat.

Poate că o parte din ceea ce am simțit a fost reală.

Doar că între ceea ce există într-un anumit moment și ceea ce poate deveni există uneori o distanță foarte mare.

Și poate că partea pe care am pierdut-o cu adevărat a fost tocmai aceea:

posibilitatea pe care eu am văzut-o.

Povestea despre ce ar fi putut să fie.

Nu știu dacă voi afla vreodată cât a fost adevăr și cât a fost proiecție.

Și poate că nici nu mai este atât de important.

Pentru că unele lucruri pierdute pot fi căutate.

Sandaua mea am căutat-o până s-a făcut întuneric.

Am căutat-o și a doua zi.

Pe eșarfă n-am mai avut când s-o caut.

Iar la ultima pierdere nu există un loc în care să mă întorc cu perechea rămasă în mână și să întreb oamenii dacă au văzut-o.

Poate că nici nu trebuie.

Mă uit acum la toate trei și mă întreb dacă nu cumva am folosit prea apăsat cuvântul „pierdere”.

Sandalele au fost ale mele două veri și au purtat cu ele amintirea unei vacanțe și a unui moment frumos trăit alături de un copil pe care îl iubesc pentru totdeauna.

Eșarfa a fost exact ce aveam nevoie să fie în Madrid, într-un moment foarte precis din viața mea și a Amaliei.

Iar ultima poveste?

Poate că nu merită să-ți pară prea rău după ceva despre care nici măcar nu știi sigur cât a fost real și cât a fost doar posibilitate.

Poate că unele lucruri nu vin în viața noastră ca să rămână.

Vin ca să fie bune cât sunt.

Ca să ne însoțească o vreme.

Ca să ne lase o poveste.

O amintire.

Poate o lecție.

Și apoi să plece.

Nu toate lucrurile pierdute trebuie recuperate.

Unele și-au făcut deja treaba.

Poate că asta rămâne, până la urmă:

nu lipsa lor, ci ceea ce au fost cât timp le-am avut.

Și toate poveștile pe care le-am trăit m-au adus aici.

Cele frumoase.

Cele grele.

Cele pe care le-am înțeles atunci.

Cele pe care le înțeleg abia acum.

Și, probabil, inclusiv cele pe care încă nu le-am înțeles deloc.

Povestea continuă.

Vor mai exista lucruri pe care le voi pierde.

Lucruri pe care le voi găsi.

Oameni care vor veni.

Oameni care vor pleca.

Povești pe care le voi trăi.

Iar eu continui să mă modelez din aceeași argilă, cu fiecare lucru pe care îl pierd, cu fiecare lucru pe care îl păstrez și cu fiecare lucru pe care îl câștig.

Cu perfecțiunea undeva în față, suficient de departe cât să mă țină în mișcare.

Cu tot mai puține drame inutile, sper.

Cu jocuri de copii, cu râsete, cu câțiva ași bine păstrați și cu suficientă maturitate câștigată cât să știu când merită să rămân la masă și când e timpul să mă ridic.

Pentru că mai sunt drumuri de făcut și povești care nici măcar nu au început.

Povești cu mai mult suflu. Cu mai mult adevăr. Cu fair-play.

Și cu suficientă poftă de viață cât să mă așez din nou la masă, dacă jocul merită.

🎵 Coloana sonoră recomandată: Johnny Saphire – Infinit