Când întregul nu încape în doi

Era primăvara anului 201X când l-am văzut prima oară.

Era înalt, ușor atletic. Frumos. Zâmbea aproape tot timpul.

Știam că poartă o mască. O vedeam în acel zâmbet carismatic.

Eu nu mă îndrăgostesc la prima vedere. Până să-l văd pe el, fusesem îndrăgostită cu adevărat o singură dată.

Și totuși, m-am îndrăgostit.

Am avut fluturi. Mulți.

El nu era pregătit. Știam asta.

Așa că am așteptat.

Apoi, brusc, când disponibilitatea nu mai părea foarte departe, a venit.

Adevărul este că pentru el a fost prea devreme.

Iar eu, oricât de îndrăgostită am fost, am ales să merg mai departe fără el.

Aș fi putut rămâne.

Aș fi putut forța.

Aș fi putut aștepta, sperând că într-o zi va vedea că aș putea fi totul pentru el.

Nu am făcut-o.

Pentru prima dată, am înțeles că a iubi mult nu înseamnă să accepți puțin.

 

Ani mai târziu, viața are uneori un simț al ironiei aproape nedrept.

Îți scoate din nou în cale oameni care ating exact straturile pe care credeai că le-ai înțeles deja.

Și atunci nu te mai întrebi doar cine este celălalt.

Te întrebi cine ești tu în fața aceleiași intensități.

Am înțeles, poate târziu, ceva esențial despre mine.

Când simt profund, nu simt pe jumătate.

Nu-mi doresc aproapele.

Au existat momente în care am acceptat aproapele și am rămas o vreme acolo.

Am încercat să mă conving că poate este suficient.

Pentru mine, aproapele nu rămâne niciodată acasă.

Când aleg cu adevărat, aleg cu intenția de a rămâne.

Când tsunami-ul se declanșează în mine, îl recunosc.

Și nu mă sperie.

Există o durere despre care se vorbește prea puțin.

Durerea care se naște atunci când știi cât de mult vrei.

Cât de mult ai putea fi.

Cât de mult ai putea oferi.

Cât de mult ai putea construi.

Și, totuși, nu ajunge.

Nu doare absența posibilității.

Doare tocmai existența ei.

Să știi că ai putea.

Că vrei.

Că ai avea ce oferi.

Și, totuși, să simți că acel “mult” nu ajunge să devină un “noi”.

 

La 25 de ani acceptam aproapele.

La 40+, aproapele a început să doară mai tare decât lipsa.

Am învățat să mă aleg pe mine, întreagă.

Și da, uneori doare.

Știu că doare mai puțin decât să trăiesc pe jumătate.

Și dacă nu ajunge, ce faci?

Unde te duci?

Culmea este că, de cele mai multe ori, te duci tot către tine.

Către resursa ta interioară.

O cauți.

Uneori obosită.

Uneori aproape convinsă că nu mai e acolo.

Și, încet, începi să o regăsești.

 

În lucrurile mărunte.

Într-un fluture care zboară.

În râsetele unor copii într-un parc.

Într-o cafea băută la răsărit.

Într-o melodie care se aude în boxă.

Într-un loc de muncă unde clienții pleacă mulțumiți.

Într-un părinte mai fragil decât ieri, încă aici, încă zâmbind.

Într-o soră care te iubește necondițonat și îți amintește, uneori, cine ești.

Într-o prietenă care te îmbrățișează și aduce cu ea o veste așteptată de mult.

Într-un buchet de bujori adus de o prietenă care a căutat o dimineață întreagă florile potrivite, doar pentru că știa că îți vor face ziua mai bună.

 

Uneori intensitatea seamănă cu un tsunami.

Când vine, nu negociază.

Nu cere permisiune.

Nu întreabă dacă ești pregătit.

Lovește cu o forță care mută tot ce credeai stabil.

Rupe.

Smulge.

Reașază.

Apoi se retrage.

Locul peste care a trecut nu va mai fi niciodată la fel.

Nici tsunami-ul nu se mai întoarce vreodată cu exact aceeași intensitate.

Ceva se schimbă de ambele părți.

Și în cel care a fost lovit.

Și în forța care a lovit.

Poate că acesta este, de fapt, prețul de a rămâne întreagă.

Să accepți durerea a ceea ce nu este suficient.

Fără să te micșorezi.

Fără să te negociezi.

Fără să te abandonezi.

Și să rămâi întreagă.

 

Poate că aici merită și o sinceritate incomodă.

Adevărurile mari despre noi nu devin automat comportamente.

Uneori le înțelegem cu mult înainte să putem trăi la înălțimea lor.

Știu astăzi ce îmi doresc.

Știu și ce nu îmi mai face bine.

Asta nu înseamnă că, în fața omului potrivit sau a dorului potrivit, nu mai pot aluneca spre aproape.

Înseamnă doar că, de fiecare dată când o fac, mă văd mai clar.

Chiar și atunci când ai fi vrut, din tot sufletul, să fii doi.

 

P.S. Dacă ai ajuns până aici, există șanse mari să porți și tu, în acest moment, o durere.

Poate că, citind, ai rămas mai aproape de durere decât de speranță.

Așa că vreau să-ți las și asta.

Gândește-te la ce se întâmplă cu adevărat după ce tsunami-ul trece.

 

Apa se retrage.

Urmele rămân.

Relieful se schimbă.

             Reconstrucția începe.

 

Și, de multe ori, ceea ce se construiește după o catastrofă devine mai solid, mai conștient, mai durabil.

Nu pentru că nu mai există frică.

Ci pentru că, de data aceasta, știi mai bine.

Vezi mai clar.

Construiești altfel.

Aș vrea să-ți rămână și speranța.

Acest articol nu este doar despre durere.

Este despre felul în care întregul te definește și despre curajul de a nu te trăi niciodată pe jumătate.