Bătăi de aripă

Se spune că o bătaie de aripă, într-un loc, poate schimba ceva foarte departe de locul în care a început mișcarea.

Nu știu dacă viața funcționează chiar așa.

Dar în ultima vreme am început să mă gândesc tot mai mult la lucrurile mici care pun alte lucruri în mișcare.

Un text publicat.

Un mesaj primit.

O invitație acceptată.

O conversație începută fără să știi unde duce.

O seară în care alegi să ieși din casă, deși ai fi putut foarte bine să rămâi acasă.

Și, uneori, un om.

Poate că sunt și mai atentă la toate acestea pentru că trăiesc o perioadă în care mă las mai mult descoperită decât am făcut-o mult timp.

Blogul este partea cea mai vizibilă.

Scriu lucruri despre mine pe care, în urmă cu câțiva ani, probabil le-aș fi păstrat într-un sertar.

Dar schimbarea mea nu se oprește la ceea ce public.

În ultima vreme las și oameni noi să intre în viața mea.

Las conversațiile să dureze.

Las întrebările să vină.

Mă duc în locuri în care nu cunosc pe toată lumea.

Ascult.

Povestesc.

Uneori spun lucruri pe care altădată le-aș fi controlat mai mult.

Și încep să accept că, atunci când deschizi o ușă, nu mai poți controla complet ce intră pe ea sau unde te duce.

Poate că exact aici începe, de fapt, prima bătaie de aripă.

Nu în efect.

Ci în momentul în care alegi să faci ceva fără să știi încă ce va pune în mișcare.

Vineri seara am fost din nou printre femei.

Femei de vârste foarte diferite, de la 16 ani până la 50 și ceva.

Și cred că tocmai diversitatea asta mi-a plăcut atât de mult.

Pentru că, deși fiecare venea cu povestea ei, cu vârsta ei, cu drumul ei și cu lucrurile pe care le purta după ea, din când în când apăreau niște puncte comune aproape surprinzătoare.

Seara a fost, până la urmă, despre o mână de femei care ajunseseră acolo după o săptămână deloc simplă.

Unele veneau de la școală, cu greutățile vârstei lor, care nu sunt deloc mici doar pentru că sunt trăite la 16 sau 18 ani.

Altele erau mame.

Soții.

Fiice.

Femei care jonglează cu tot ce înseamnă jungla vieții de adult: muncă, programul altora, facturi, mâncare, drumuri, telefoane, responsabilități, promisiuni, griji.

Și probabil multe ajunseseră acolo obosite.

Cum am ajuns și eu.

Săptămâna mea fusese foarte încărcată.

Birou.

Activitățile fetelor.

Lucrurile pe care trebuia să le organizez pentru ele.

Mâncare.

Surprize.

Și, pe lângă toate, relațiile noi din viața mea, care uneori mă scot destul de serios din zona mea de confort.

Aș fi putut să rămân acasă.

Să dorm.

Să stau singură.

Sau poate să stau la un pahar de vin și un pahar de vorbă cu o persoană pe care mi-aș fi dorit-o lângă mine.

Dar am ales să fiu acolo.

La fel ca celelalte femei.

Și cred că uneori exact asta contează.

Să alegi să fii undeva, chiar dacă nu este varianta cea mai comodă.

Să intri într-o seară.

Să asculți.

Să lași lucrurile să treacă prin tine.

Pentru că nu cred că astfel de seri se termină în momentul în care pleci acasă.

Unele lucruri rămân.

O frază.

Un cântec.

Un gest.

O poveste.

Și apoi revin.

Poate peste două zile.

Poate peste două săptămâni.

Atunci când trăiești ceva și, dintr-odată, îți amintești o frântură din seara aceea.

Și începi s-o desfaci.

Nu neapărat în 798.000 de feluri, cum poate face o persoană care supraanalizează totul — și aici mă includ fără nicio problemă.

Ci poate suficient cât să înțelegi mai bine ce ți se întâmplă.

Sau măcar să încerci.

Să accepți că unele lucruri sunt suficiente exact așa cum sunt.

Și că, pentru altele, îți dorești mai mult.

M-au atins foarte tare și momentele muzicale.

Poate și pentru că sunt o devoratoare de muzică.

Muzica mă încarcă într-un mod absolut excepțional.

Și, uneori, mă și descarcă.

Există melodii care mă duc instantaneu spre anumite persoane, anumite perioade sau anumite momente din viața mea.

Momente în care poate am fost dezarmată.

Descurajată.

Supărată.

Și, totuși, am un lucru pe care îl știu foarte bine despre mine.

Mă ridic repede.

Foarte repede.

Nu cred că o dezamăgire reușește să mă țină jos mai mult de 24 de ore.

De cele mai multe ori îmi ajung chiar 16.

Să fie o noapte între ele.

Să dorm câteva ore.

Și dimineața, indiferent dacă afară este soare sau plouă, reușesc să găsesc din nou lucrurile pe care mă pot sprijini.

Pe mine.

Pe puterea mea.

Pe zâmbetul pe care mi-l aduce vocea uneia dintre fete.

Pe părinții mei.

Pe prietenii apropiați.

Pe lucrurile mici care, adunate, fac uneori foarte mult.

O carte bună.

O melodie pe care o iubesc.

Locul meu de muncă de acum, care îmi aduce foarte multă energie pozitivă.

Și toate lucrurile acelea care, poate privite separat, par mici, dar care alcătuiesc exact viața în care mă întorc dimineața.

Vineri seara însă, cel mai puternic moment pentru mine nu a fost neapărat muzical.

A fost povestea uneia dintre doamne.

La un moment dat a spus ceva în care m-am regăsit extraordinar de mult.

Ideea că, după o anumită vârstă, începi să desfaci straturi din tine.

Unele conștiente.

Altele mult mai adânci.

Și că, uneori, cea mai mare surpriză este să descoperi cât de mult ești ceva ce, până atunci, ai crezut că ești foarte puțin.

Fraza asta a rămas cu mine.

Pentru că, în ultimele luni, am început să descopăr în mine niște straturi pe care poate le-am ținut mult timp mai adânc.

Unele au venit la suprafață aproape singure.

Pe altele le-am căutat.

Pe unele le-am hrănit fără să-mi dau seama.

Și cred că partea cea mai surprinzătoare este tocmai asta: să descoperi cât de mult ești ceva ce, până atunci, ai crezut că ești foarte puțin.

În cazul meu, a apărut mai multă deschidere.

Mai mult curaj de a spune ce simt.

Mai multă disponibilitate de a intra în conversații fără să știu exact unde duc.

Mai multă curiozitate față de oameni.

Mai multă libertate de a nu avea totul perfect așezat înainte să fac un pas.

Și, poate cel mai important, mai multă acceptare față de toate aceste părți din mine.

Dincolo de toate rolurile.

Mamă.

Femeie.

Fiică.

Profesionist.

Dincolo de tot ceea ce știu să fac bine, de tot ceea ce duc, de tot ceea ce rezolv.

Există și partea aceea din mine care simte.

Care se atașează.

Care speră.

Care se entuziasmează.

Care uneori se dezamăgește.

Care se lasă surprinsă.

Și care, din ce în ce mai mult, nu mai simte nevoia să fie ținută sub control tot timpul.

Asta nu înseamnă că am devenit altcineva.

Poate doar că am început să las mai mult loc unor părți care au fost mereu acolo.

Și, cu cât fac asta, cu atât înțeleg mai bine că nu trebuie să aleg între ele.

Pot să fiu puternică și sensibilă.

Organizată și spontană.

Rațională și capabilă să mă arunc într-o conversație doar pentru că ceva din ea mă atrage.

Pot să fiu toate lucrurile astea în același timp.

Și cred că, atunci când le așezi firesc una lângă alta, nu ai decât de câștigat.

Cu cât cunosc mai multe femei și le ascult cu adevărat, cu atât încep să cred că unicitatea unei vieți nu stă neapărat doar în ceea ce ni se întâmplă.

Poate stă mai ales în felul în care trecem prin ceea ce ni se întâmplă.

Pentru că iubirea, pierderea, frica, apropierea, nevoia de libertate, vinovăția, începuturile și lucrurile care se schimbă apar în atât de multe vieți.

Doar decorurile se schimbă.

La începutul anului nu mă gândeam neapărat la cineva care să intre în viața mea.

Mă gândeam mai mult la mine.

La ce mai am de descoperit.

La ce mai am de desfăcut.

La ce mai am de lăsat să iasă la suprafață.

Și, pe măsură ce am început să fac asta, am descoperit ceva la care nu mă gândisem atât de clar.

Cu cât mi-am permis mai mult să las toate aceste straturi să existe firesc în viața mea, în felul în care scriu, vorbesc, mă raportez la oameni și mă expun, cu atât am simțit mai puternic că există încă un strat.

Unul mai personal.

Mai intim.

Un spațiu în care nu mai era vorba doar despre a mă cunoaște eu pe mine, ci despre a vedea până unde pot merge cu partea asta din mine dacă îi dau mai mult loc.

Poate că tocmai entuziasmul de a mă descoperi mai liber m-a făcut să-mi doresc să explorez și mai mult.

Să deschid uși.

Să văd unde duc.

Ce scot din mine.

Ce aduc spre mine.

Și cred că, fără să-mi dau seama foarte bine în momentul respectiv, am început să lansez câteva bătăi de aripă.

Unele mai timide.

Altele poate mai hotărâte.

Dar, înainte de a fi către altcineva, au fost de fapt către mine.

Ca niște încercări.

Ca niște uși deschise puțin câte puțin.

Ca un fel de a testa până unde mă poate duce versiunea asta a mea care își permite să simtă mai mult, să riște puțin mai mult și să nu închidă imediat tot ceea ce nu poate controla.

Și poate tocmai aici înțeleg acum efectul fluturelui puțin diferit.

Nu doar ca pe ideea că o bătaie de aripă, într-un colț al lumii, poate produce ceva la mii de kilometri distanță.

Ci și ca pe ideea că uneori efectul începe mult mai aproape.

În tine.

În felul în care o alegere mică îți schimbă puțin direcția.

În felul în care o conversație îți mută un gând.

În felul în care o persoană scoate la suprafață ceva ce exista deja acolo.

În felul în care o ușă deschisă cu câțiva centimetri te face să vrei să vezi ce este dincolo.

Și poate că uneori nici nu este nevoie de mii de kilometri.

Poate fi suficient să existe doi metri între tine și un om.

O conversație.

Un gest.

O privire.

O alegere de a spune ceva în loc să taci.

Sau de a rămâne puțin mai mult în loc să pleci.

Și poate că aici contează nu numai bătaia de aripă.

Poate contează și intensitatea ei.

Cât intri într-un lucru.

Cât pui din tine.

Cât lași să se întâmple.

Cât de mult îți permiți să nu știi dinainte unde duce.

Unele posibilități cresc în mintea ta înainte să apuce să existe cu adevărat în realitate.

Uneori le lași acolo.

Alteori le dai puțin spațiu.

Le lași să respire.

Să vezi dacă se sting, dacă se transformă sau dacă, la un moment dat, își găsesc locul în viața reală.

Și poate că tocmai asta înseamnă pentru mine, acum, efectul fluturelui.

Nu să știu unde duce fiecare bătaie de aripă.

Ci să accept că unele lucruri merită lăsate în mișcare fără să le cer imediat un rezultat.

Poate că asta este perioada în care sunt acum.

Nu una în care am toate răspunsurile.

Ci una în care observ mai atent bătăile de aripă.

Oamenii care apar.

Poveștile pe care le aud.

Locurile în care aleg să merg.

Lucrurile pe care îndrăznesc să le spun.

Și lucrurile pe care încep să mi le spun mie.

Nu știu unde duc toate ușile pe care le-am deschis în ultima vreme.

Unele poate nu duc nicăieri.

Altele poate mă vor surprinde.

Unele poate se vor închide singure.

Iar altele poate abia acum încep să se deschidă.

Dar astăzi nu simt nevoia să le închid eu.

 

Coloana sonoră 🎵 Lianne La Havas – Green & Gold

 

 

P.S. Continui să dau din aripi. Pentru uși neînchise, povești neterminate, drumuri care încă mă cheamă și, inevitabil, pentru întoarcerea la mare. Am de recuperat un elastic de păr.